17.11.2026
Acum câteva luni, într-o postare despre deepities (Iliescu, 2026), îl citam aici pe P. T. Barnum cu un oarecare stoicism: „A sucker is born every minute”. Lumea e plină de fraieri, cine își trăiește viața după numerologie își asumă consecințele, e o țară liberă și așa mai departe. Ei bine, revin. Nu ca să retrag ce am spus despre numerologie (rămân la părerea mea), ci pentru că în ultimele săptămâni am petrecut destul timp cu țepe adevărate și victime adevărate. Și am ajuns la concluzia că propoziția lui Barnum e, în cel mai bun caz, incompletă. (Ironie suplimentară: istoricii se îndoiesc serios că Barnum a spus-o vreodată. Citatul despre fraieri e, el însuși, o mică țeapă istorică.)
Poveste: La începutul lui iulie, o femeie de 39 de ani din București primește mai multe telefoane: unul de la „bancă”, altul de la „ASF”. I se spune că e victima unui furt de identitate și că banii din cont sunt în pericol. Soluția, firește, e să-i mute „în siguranță”. În următoarele două zile depune cam 69.700 de lei în ATM-uri Bitcoin, scanând coduri QR primite la telefon. Când ATM-urile „nu mai merg”, i se aranjează o întâlnire în Parcul Florilor cu un „reprezentant al băncii”, pe care îl va recunoaște după o parolă. Bărbatul vine, spune parola și pleacă cu aproximativ 217.000 de lei. În total, aproape 287.000 de lei, în două zile (G4Media, 2026).
Prima reacție a oricui citește asta e: „Bine, dar cum a putut?!” E o reacție profund omenească. Și e greșită. Nu pentru că doamna n-ar fi greșit (a greșit, și foarte scump), ci pentru că întrebarea ascunde o presupunere confortabilă: că noi, cei care citim, n-am fi putut. Restul postării e despre motivul pentru care presupunerea asta e falsă.
Omul care a scris cartea despre credulitate
Stephen Greenspan e psiholog și și-a petrecut o bună parte din carieră studiind un subiect pe care psihologia l-a cam ocolit: credulitatea (gullibility). La cumpăna dintre 2008 și 2009 i-a apărut cartea Annals of Gullibility: Why We Get Duped and How to Avoid It (Greenspan, 2009a). Titlul promite să explice de ce ne lăsăm păcăliți – evident, ca să putem evita asta.
Paranteză haioasă aici: la două zile după ce a primit primul exemplar tipărit, Greenspan a aflat că pierduse cam 30% din economiile sale de o viață, banii puși deoparte pentru pensie, în schema lui Bernie Madoff (Greenspan, 2008). Nici măcar nu-l cunoștea pe Madoff: investise printr-un fond care plasa banii la el. Sora și cumnatul lui erau investitori de ani buni și le mergea minunat. Ce să faci, să nu intri și tu? Greenspan zicea mai târziu că s-ar fi simțit un fraier să nu profite de o asemenea ocazie (Greenspan, 2009b).
E un pic ca medicul care termină tratatul despre gripă și îl predă editurii din pat, cu 39 de grade. Doar că Greenspan a făcut ceva rar și admirabil: n-a ascuns nimic. A scris public despre propria păcăleală, cu nume, cifre și analiză, în Skeptic (Greenspan, 2008) și în Wall Street Journal (Greenspan, 2009b).
În analiza lui, Greenspan (2009a) propune patru familii de factori care ne fac creduli: situația (presiunea contextului, ce fac cei din jur), felul în care judecăm (sau nu judecăm), personalitatea (cât de încrezători sau de agreabili suntem în general) și starea emoțională din acel moment. Observați ce lipsește din listă: prostia. Iar emoția care ne face creduli nu e neapărat lăcomia, cum ne-ar plăcea să credem despre victime. Foarte des e frica: frica de a pierde ce ai deja.
Credulitatea e, de fapt, nota de plată ... care vine după investiția de încredere
De ce am fi construiți așa? Răspunsul cel mai elegant pe care îl știu vine de la Tim Levine, care a studiat zeci de ani minciuna și detectarea ei (cartea lui se cheamă, foarte potrivit, Duped; Levine, 2020). Ideea lui centrală, truth-default, spune că pornim implicit de la presupunerea că ni se spune adevărul. Nu ne punem întrebarea „oare minte?” decât dacă ceva ne zgârie serios pe simțuri.
Știu că sună a naivitate, dar e de fapt o strategie excelentă – una despre care psihologia evoluționistă ne mai poate spune câte ceva. Majoritatea oamenilor, de cele mai multe ori, nu mint. Iar a verifica totul ar fi epuizant și ne-ar face nesuferiți. Imaginați-vă că ați cere legitimația vânzătoarei de la covrigărie, ați suna la Colegiul Medicilor după fiecare consultație și ați cere extras de cont de la nașul care v-a promis o sticlă de vin. Viața socială s-ar opri în loc.
Încrederea e, deci, o chestiune de infrastructură. Pe ea funcționează tot eșafodajul social - magazinul, banca, spitalul, școala. Credulitatea e factura pe care o plătim, din când în când, pentru această infrastructură. Iar escrocii sunt, în sensul cel mai tehnic, paraziți: trăiesc din excepția de la acea regulă care, în rest, ne servește foarte bine. Ca analogie: un sistem imunitar care ar ataca absolut orice nu ar fi un sistem imunitar excelent, ci o boală autoimună.
Anatomia unei țepe, după Konnikova
Dacă Greenspan explică de ce noi cădem, Maria Konnikova (2016) explică ce face escrocul. Cartea ei, The Confidence Game, e probabil cea mai bună introducere în domeniu și se citește ca un roman polițist. Konnikova descompune orice țeapă în zece etape, cu nume preluate din argoul escrocilor americani. Le-am comprimat un pic și le-am aplicat la cazul din Parcul Florilor:
1. Alegerea victimei (the put-up). Aici nu e nimic personal: se sună pe bandă rulantă; oricine are economii e un candidat bun.
2. Legătura (the play). Înainte de orice cerere, se construiește relația: „Suntem de partea dumneavoastră, sunteți victima unui furt.” Escrocul nu e dușmanul, e salvatorul.
3. Povestea (the rope și the tale). „Banii sunt în pericol, trebuie mutați în siguranță.” Simplu, plauzibil, urgent.
4. Dovada (the convincer). Numărul afișat pe telefon pare cel real. „Banca” și „ASF” se confirmă una pe alta. Iar la final, colac peste pupăză, o parolă: o verificare stabilită tot de escroci.
5. Ruptura și escaladarea (the breakdown și the send). ATM-urile „nu mai merg”. Momentul în care, logic, ar trebui să te oprești. Doar că după 70.000 de lei deja depuși, a te opri înseamnă să admiți că totul a fost o greșeală. Așa că nu te oprești, ci dublezi miza.
6. Lovitura (the touch). Punga din parc.
7. Dispariția și tăcerea (the blow-off și the fix). Escrocii dispar, iar victima, de obicei, tace de rușine, ceea ce le face treaba și mai ușoară.
Ultimul pas e, cred, cel mai interesant psihologic: escrocul nu trebuie să ne convingă să tăcem, o facem foarte bine și singuri. Și aici povestea noastră are un final fericit. Doamna n-a tăcut: a mers la poliție a doua zi, iar cei doi tineri implicați au fost prinși ulterior, cu ajutorul polițiștilor din Azuga.
Mai notez o observație a lui Konnikova (2016), pe care o găsesc interesantă, pentru că e contra-intuitivă: cu cât știi mai mult despre un domeniu, cu atât poți fi mai expus la o țeapă în acel domeniu. Expertiza ne face încrezători, iar încrederea e materia primă cu care construiește escrocul.
Același mecanism, alte costume
Cazul ASF nu e o excepție, ci un exemplar dintr-o specie. Lucrând cu jurnaliștii de la Context.ro (despre care vă povestesc mai jos), am trecut prin mai multe astfel de cazuri. Fiecare apasă alt buton, dar tastatura e aceeași:
• „Accidentul” apasă butonul fricii pentru cei dragi. Cineva sună și spune că fiul tău sau fiica ta are probleme cu legea (sau e în spital) și e nevoie urgent de bani. În astfel de momente creierul trece pe modul de urgență, iar întrebarea „e adevărat?” pur și simplu dispare. Nimeni nu verifică facturi când crede că îi arde casa.
• „Banca / ASF” apasă butoanele autorității și ale consecvenței, cum am văzut mai sus. Pas cu pas, fiecare pas pare continuarea logică a celui dinainte.
• „Tombola” (în cazul nostru, cu un Audi drept premiu, organizată pe Facebook, de pe un cont personal) apasă butonul dovezii sociale și pe cel al speranței. Dacă jumătate de sat a cumpărat bilete, nu poate fi chiar țeapă, nu? Ca fapt divers, jurnaliștii de la Context au aflat de la ONJN că în România nu există nicio tombolă de acest tip înregistrată oficial.
• „Clinicile” apasă două butoane deodată. Întâi reciprocitatea: ți se oferă o evaluare medicală gratuită, iar când primim ceva, simțim nevoia să dăm ceva înapoi. Apoi frica: afli că ești grav bolnav, iar leacul (o saltea, un purificator de aer, un concentrator de oxigen) e chiar acolo, pe masă. La nevoie, ești însoțit și la bancă pentru un credit.
Dacă le puneți una lângă alta, apare un fir comun: izolarea. Aproape fiecare schemă cere, explicit sau implicit, ca decizia să fie luată acum și singur. „Nu spune nimănui.” „Nu închide.” „Oferta e valabilă doar azi.” Urgența și secretul nu sunt detalii ale țepei, ci o parte importantă din structura ei de rezistență și au un singur scop: să te țină departe de oricine ți-ar spune, în doar câteva secunde, că ce faci e o prostie.
Trei mituri care ne țin în confort - și în vulnerabilitate
Mitul 1: „În aceste capcane cad doar bătrânii.” Escrocii par să creadă asta, fiindcă îi vizează preferențial pe vârstnici. Datele însă nu susțin ideea că vârstnicii ar fi victime disproporționat de des ale fraudelor de consum: un articol de sinteză din Perspectives on Psychological Science (Ross et al., 2014) a ajuns exact la această concluzie. Doamna din Parcul Florilor avea 39 de ani. Iar mitul ăsta e și periculos: dacă eu, la vârsta mea, cred că țepele sunt pentru „bătrânei”, tocmai am coborât garda.
Mitul 2: „În aceste capcane cad cei care nu gândesc.” Un raport realizat de psihologi de la University of Exeter pentru Office of Fair Trading din UK (Lea et al., 2009) a concluzionat ceva ce mie mi se pare fascinant. Victimele spuneau că s-au străduit mai mult decât non-victimele să analizeze oferta frauduloasă. Problema nu era lipsa gândirii. Problema era că gândirea lucra deja în cadrul pe care îl desenase escrocul, sub o presiune emoțională pe care victimele nu o puteau regla. Poți fi foarte riguros în interiorul unei povești false.
Mitul 3: „Mie nu mi se poate întâmpla.” Vezi Greenspan, mai sus. Dacă omul care a scris cartea despre credulitate a pierdut aproape o treime din economii la două zile după ce i-a ieșit cartea, putem să ne relaxăm cu această iluzie. Paradoxal, „mie nu mi se poate întâmpla” este exact convingerea pe care mizează escrocul. E garda coborâtă dinainte. Eu zic că, dimpotrivă, ăsta e cel mai bun motiv să crezi că ți se poate întâmpla.
Ce ajută, de fapt
Vestea bună: nu trebuie să devenim mai deștepți ca să ne apărăm. Trebuie doar să nu ne mai bazăm pe deșteptăciunea din momentul crizei, pentru că exact atunci e indisponibilă.
Reguli stabilite dinainte. Ulise nu s-a bazat pe voința lui când trecea pe lângă sirene, ci s-a legat de catarg. Echivalentul modern e o regulă simplă, decisă la rece: „Nu mut bani la cererea cuiva care m-a sunat el pe mine.” „Nu semnez nimic în aceeași zi cu un diagnostic.” O regulă nu e acolo ca să câștige o dezbatere cu escrocul. E acolo ca factor igienic. Trebuie doar aplicată.
Avertizarea chiar funcționează (dar efectul ei se estompează). Un experiment de teren condus de Susanne Scheibe și colegii ei (Scheibe et al., 2014) a sunat oameni care fuseseră deja victime ale unor fraude telefonice și i-a avertizat despre faptul că astfel de fraude se pot repeta. Apoi, după câteva săptămâni, i-a abordat cu o altă înșelătorie (simulată, evident). Cei avertizați au acceptat-o mai rar, chiar și atunci când avertizarea privise un alt tip de fraudă. Un alt studiu, pe adulți americani (Burke et al., 2022), a arătat că efectul unor astfel de mici intervenții educative rezistă câteva luni, dar numai dacă există o reamintire. Deci: o discuție o dată în viață nu e de ajuns, dar câte o discuție din când în când chiar pare să conteze.
Celălalt om. Dacă izolarea e structura de rezistență a țepei, antidotul e un al doilea om. Un frate, o colegă, un copil, un vecin. Orice cerere de secret ar trebui să sune în capul nostru ca o alarmă, nu ca o dovadă de seriozitate.
Discuțiile din familie, fără infantilizare. Cu părinții nu începi cu „ai grijă că te păcălesc ăștia”. Pornești de la o știre („Am citit de o doamnă... tu ce-ai fi făcut?”), transformi regula într-una a întregii familii (un cuvânt de familie, valabil pentru toți, inclusiv pentru tine) și le dai permisiune explicită să te sune oricând, chiar și la trei noaptea, pentru verificare.
Și dacă s-a întâmplat: fără rușine. Rușinea nu repară nimic, dar te poate opri să raportezi. Iar raportarea rapidă e cea care, ca în cazul din Parcul Florilor, duce uneori la prinderea escrocilor.
Jurnaliștii și psihologii, în aceeași echipă
Cazurile de mai sus nu le-am găsit eu. Le-au găsit, documentat și verificat jurnalistele de la Context.ro, proiectul de jurnalism de investigație: Olga Popescu, Marionela Toma și Ioana Sandu. Ele scriu Red Flags, un newsletter care la fiecare două săptămâni, marțea, ia la bani mărunți câte o țeapă. Cum începe, care sunt semnalele de alarmă, cum se termină și, foarte important, ce se poate face. Ce-mi place mult la abordarea lor e că pornesc doar de la cazuri reale, documentate oficial, și că refuză să-și sperie cititorii. Vor ca omul să închidă newsletterul după ce îl citetește, simțindu-se mai capabil, nu mai paranoic.
Asociația Psihologilor din România colaborează cu ele la rubrica „Sfatul expertului”. Diviziunea muncii mi se pare ideală: ele aduc cazul și semnalele de alarmă, noi aducem mecanismul din spate și câteva comportamente concrete. În 150-200 de cuvinte, ceea ce pentru un profesor e un exercițiu de umilință, recunosc. De aici și postarea de față: e versiunea director’s cut a lucrurilor pe care nu le-am putut înghesui acolo.
Vă recomand din tot sufletul să vă abonați: redflagsro.substack.com. Și, mai ales, să-l trimiteți părinților. Sau, mai bine zis, să-l citiți împreună cu ei.
Și totuși, nu deveniți cinici
Aș putea încheia cu un îndemn la suspiciune generalizată. N-o fac, pentru că ar fi un sfat prost. Cinismul are și el un cost, doar că e mai greu de văzut: oamenii care nu au încredere în nimeni pierd colaborări, prietenii și oportunități reale, în fiecare zi, fără să-și dea seama. Escrocii fură ocazional. Cinismul ne fură în mod constant.
Scopul nu e să nu mai avem încredere. Scopul e să știm când să punem frână: când ni se cere grabă, când ni se cere secret, când povestea e prea bună sau prea înfricoșătoare ca să fie verificată. Pentru restul timpului, truth-default rămâne o strategie excelentă.
Așa că îl corectez, cu întârziere, pe Barnum (sau pe cine o fi spus-o de fapt). Nu se naște un fraier în fiecare minut. Se naște un om care are încredere, și asta e o veste foarte bună. Doar că, din când în când, merită să ne uităm cine sună.
Și da, atâta mai spun: dacă veți avea timp și interes pentru domeniu, să vedeți sau să revedeți „The Sting” (Hill, 1973), un film admirabil, cu Robert Redford și Paul Newman când erau tineri și în vervă – un film fenomenal despre cum se dă o țeapă profesionistă direct unui mare țepar; un fel de olimpiadă de țepe.
Bibliografie
Burke, J., Kieffer, C., Mottola, G., & Perez-Arce, F. (2022). Can educational interventions reduce susceptibility to financial fraud? Journal of Economic Behavior & Organization, 198, 250–266. https://doi.org/10.1016/j.jebo.2022.03.028
G4Media. (2026, 18 iulie). Doi ucraineni, acuzaţi că au înşelat o femeie cu sume mari de bani. Ei pretindeau că sunt angajaţi ASF. https://www.g4media.ro/doi-ucraineni-acuzati-ca-au-inselat-o-femeie-cu-sume-mari-de-bani-ei-pretindeau-ca-sunt-angajati-asf.html
Greenspan, S. (2008, 23 decembrie). Fooled by Ponzi (and Madoff): How Bernard Madoff made off with my money. eSkeptic. https://www.skeptic.com/?p=111
Greenspan, S. (2009a). Annals of gullibility: Why we get duped and how to avoid it. Praeger.
Greenspan, S. (2009b, 3 ianuarie). Why we keep falling for financial scams. The Wall Street Journal.
Hill, G. R. (Regizor). (1973). The sting [Film]. Universal Pictures.
Iliescu, D. (2026, 14 martie). Despre „deepities”. Iluzia profunzimii: cum ne păcălesc ideile care par inteligente. https://dragosiliescu.ro/deepities
Konnikova, M. (2016). The confidence game: Why we fall for it . . . every time. Viking.
Lea, S. E. G., Fischer, P., & Evans, K. M. (2009). The psychology of scams: Provoking and committing errors of judgement (Raportul OFT1070). Office of Fair Trading. https://hdl.handle.net/10871/20958
Levine, T. R. (2020). Duped: Truth-default theory and the social science of lying and deception. University of Alabama Press.
Ross, M., Grossmann, I., & Schryer, E. (2014). Contrary to psychological and popular opinion, there is no compelling evidence that older adults are disproportionately victimized by consumer fraud. Perspectives on Psychological Science, 9(4), 427–442. https://doi.org/10.1177/1745691614535935
Scheibe, S., Notthoff, N., Menkin, J., Ross, L., Shadel, D., Deevy, M., & Carstensen, L. L. (2014). Forewarning reduces fraud susceptibility in vulnerable consumers. Basic and Applied Social Psychology, 36(3), 272–279. https://doi.org/10.1080/01973533.2014.903844
Cine cade în țeapă? Noi toți!