Cine își amintește psihologii care au contribuit la ...?

Despre un editorial al lui Marian Popa și despre memoria scurtă a unei profesii

26.08.2026

* * *

Undeva la începutul textului său, Marian Popa povestește un experiment mărunt, însă pentru el devastator. A întrebat patru aplicații de inteligență artificială - Perplexity, Gemini, ChatGPT, Copilot - ce știu despre contribuția psihologilor români la zborul lui Dumitru Prunariu. Rezultatele au fost, spune el elegant, marcate de „inconsistențe semnificative”. Traducerea francă din limba academică sună așa: ChatGPT a produs câteva nume, unele reale dar fără nicio legătură cu misiunea, altele pur și simplu inventate. Gemini l-a sfătuit să caute în paginile unei reviste numite Journal of Hygiene, Psychology and Aeronautical and Space Medicine, anii 1981-1985 - o publicație care nu a existat niciodată. O căutare pe Google a scos la iveală copertele a două volume colective coordonate de Valeriu Ceaușu. Doar copertele. Fără cuprins, fără autori, fără conținut.

Acesta e punctul de plecare al unuia dintre cele mai bune texte apărute anul acesta în psihologia românească: editorialul de aproape treizeci de pagini publicat de profesorul Marian Popa în numărul proaspăt apărut al revistei Psihologia Resurselor Umane, publicația oficială a APIO (Asociația de Psihologie Industrială și Organizațională). Mărturisesc din capul locului (urmează ”disclosure of interests”) că citisem textul în manuscris și că i-am oferit autorului câteva minore observații pe marginea acelei versiuni - sunt, prin urmare, un comentator interesat. Interesul meu nu schimbă însă afirmația de mai jos: este un text pe care ar trebui să îl citească oricine se întreabă, măcar din când în când, la ce e bună profesia asta.

Un martor care a ținut jurnal

Marian Popa a dus la bun sfârșit două cariere, dintre care majoritatea oamenilor nu ar putea încheia niciuna singură. Prima, ca psiholog și apoi coordonator al testării psihologice în aviația militară română. A doua, după pensionare, ca profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, unde a format o generație întreagă de metodologi și unde a rămas, în amintirea studenților, unul dintre profesorii cu adevărat iubiți, o categorie mult mai restrânsă decât cea a profesorilor respectați (care este, la rândul ei, o categorie mai restrânsă decât cea a profesorilor).

Editorialul este scris din poziția rară a omului care a fost acolo. În august 1977, la un an de la absolvirea facultății, Popa era psihologul echipei de coordonare a ceea ce documentele oficiale numeau Grupul K - cei cinci candidați cosmonauți români și oamenii care îi pregăteau. Nu era o misiune de observator din spatele geamului: a participat la orele de limbă rusă, la programul complet de pregătire fizică, la zborurile de acomodare pe MiG-15, a locuit în cameră cu unul dintre candidați în stagiul de la Bacău. Și, la sugestia lui Valeriu Ceaușu, a ținut un jurnal profesional. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, acel jurnal e o parte din motivul pentru care textul are detaliile pe care le are.

Ce au făcut, de fapt, psihologii

Reconstrucția pe care o face Popa acoperă patru etape, și fiecare merită reținută.

Selecția. Din 200 de ingineri recrutați în 1977, filtrul medical a lăsat 60. Din cei 60, evaluarea psihologică - trei zile de testare pentru fiecare candidat - a reținut cinci. Rata cumulată de selecție: 2,5%. E o cifră dură, însă decizia metodologică din spatele ei este mai interesantă: spre deosebire de piloți, unde se folosea o strategie select-out (eliminarea celor cu vulnerabilități), pentru candidații cosmonauți s-a mers direct pe select-in - identificarea celor cu performanța cea mai bună. Rațiunea e brutal de pragmatică: un pilot respins poate fi redirecționat către o categorie de aviație mai puțin solicitantă, un candidat cosmonaut nu. Riscul de eliminare pe parcurs trebuia minimizat din start.

Pregătirea. Cea mai frumoasă și onestă parte a textului este pentru mine cea care descrie perioada dintre 15 august 1977 și 22 ianuarie 1978, și anume pregătirea de la Poiana Brașov, Bacău și București. Grupul funcționa pe o premisă imposibilă: cooperare obligatorie între oameni care concurau, toți, pentru un singur loc. Nu exista „data viitoare” - programul Interkosmos nu oferea o a doua șansă. Popa descrie fără cosmetizare presiunea, monotonia programului, suprasolicitarea fizică, stresul venit dinspre familii, statutul juridic incert al candidaților, salariile plătite cu întârziere luni la rând, o hotărâre de guvern fantomă invocată repetat și niciodată apărută. În aceste condiții, ce a făcut psihologul: observație participativă, discuții individuale de restituire a rezultatelor testelor, antrenament autogen în ședințe de grup, mediere a tensiunilor, metoda aprecierii obiective etc. Doi candidați au părăsit grupul la finalul perioadei. Trei au plecat în URSS. Doi au fost selectați. Unul a zburat.

Cercetarea în zbor. Programul Informația, dezvoltat de Ceaușu împreună cu alți colegi, a fost unul dintre cele 15 experimente românești ale misiunii. Șapte probe, dintre care șase construite în Laboratorul de Psihologie al Centrului de Medicină Aeronautică. Una dintre ele, Psychotonus, includea o componentă bazată pe conceptul de entropie informațională al lui Shannon: subiectul trebuia să genereze o secvență de cifre cât mai aleatoare, ipoteza fiind că sub efectul oboselii creierul alunecă spre stereotipuri de numărare, pentru a economisi energie. Analiza cerea un software specializat, creat la Politehnica din Timișoara, în 1980-1981! Rezultatele: o scădere ușoară a performanței cognitive în primele trei-patru zile de zbor, urmată de o revenire care uneori depășea nivelul de la sol, și o stare de euforie mobilizatoare. Concluzia practică, ciclul muncă-odihnă în zbor trebuie construit după alte reguli decât cel terestru, este exact tipul de rezultat pentru care se fac astfel de experimente.

Sprijinul din preajma lansării. În ultimele săptămâni la Baikonur, medicul de echipaj Vasile Teodorescu descrie problema psihologică cea mai acută a celor doi candidați rămași, formulată într-o singură întrebare: cine va zbura? Confirmarea oficială a venit pe 12 mai. Lansarea a fost pe 14. Iar pentru confortul psihic în orbită, Ceaușu a produs împreună cu Televiziunea Română aproximativ trei ore de program video, înregistrat color, deși TVR nu emitea color în 1981. Prunariu își amintește că l-au vizionat o dată, vreo treizeci de minute. Preferau muzica de pe casetele audio, care nu le bloca atenția. Iar distracția preferată, spune el, era privitul Pământului prin hublou.

Argumentul din spatele poveștii

E o poveste tare faină și e prea ușor să citești textul ca pe o poveste frumoasă de arhivă. Ar fi însă păcat, pentru că el conține și un argument.

Psihologia nu a pus racheta pe rampă și nu a calculat orbita. Ce a făcut, a fost mai puțin spectaculos și poate mai greu de înlocuit: i-a selectat, dintr-o populație de oameni normali, pe cei care puteau funcționa într-un mediu pentru care specia nu e proiectată; i-a pregătit să reziste unui an de ambiguitate instituțională și competiție internă, fără ca grupul să se destrame; și a măsurat, în timpul zborului, ce se întâmplă efectiv cu mintea unui om în imponderabilitate, pentru ca următorii să nu mai trebuiască să ghicească. Popa numește selecția „prima barieră de protecție” și pregătirea „a doua”. Formula este modestă și corectă. Marile realizări tehnologice ale umanității au întotdeauna un om în centrul lor, iar acel om are limite care nu se rezolvă cu inginerie.

Comparația internațională pe care o construiește autorul este, în această privință, instructivă. NASA a intrat în epoca zborurilor umane cu astronauți recrutați dintre piloții de încercare, un corp profesional cu o „aversiune profundă” față de psihologi - echipajul Apollo 13 și-a smuls senzorii biometrici, iar după 1962 agenția a interzis colectarea datelor de performanță în timpul antrenamentului. Consecința nu a fost mai multă libertate, ci imposibilitatea de a valida metodele de selecție timp de decenii. Ai nevoie de date ca să știi dacă ceea ce faci funcționează. Când refuzi datele, nu obții neutralitate, obții ignoranță instituționalizată, o lecție care nu privește doar programele spațiale.

Iar dincolo de asta rămâne obsesia mărturisită a textului: numele. Popa enumeră explicit membrii Grupului K și ai echipei de coordonare, pentru că, scrie el, unii nu au fost niciodată menționați public, „ceea ce e nedrept în raport cu efortul pe care l-au depus”. Constantin Cristescu, Dumitru Dediu, Cristian Guran, Ioan Ludoșan, Dumitru-Dorin Prunariu. Constantin Georgescu, Viorel Burlan, Florin Sava, Marian Popa. Maria Măgureanu, Maria Nicoleta Drăghici, Vasile Teodorescu. Valeriu Ceaușu.

De aici și morala mai puțin confortabilă. Aplicațiile de inteligență artificială nu au inventat nume din răutate; au inventat pentru că nu aveau de unde să afle. Contribuția psihologilor români la singurul zbor spațial cu participare românească a existat în două volume tipărite la Editura Militară în anii ’80, în jurnalul profesional al unui tânăr psiholog și în memoria câtorva oameni, dintre care mulți nu mai sunt. Nu a existat, în schimb, într-o formă pe care lumea să o poată citi. Iar ce nu e scris, indexat și accesibil nu doar că se uită, dar ajunge, la un moment dat, să fie rescris de altcineva, cu o încredere invers proporțională cu documentarea sa.

Editorialul lui Marian Popa este, în primul rând, un act de reparație. Dar este, totodată, și o instrucțiune de lucru pentru o profesie care are prostul obicei de a-și face treaba bine și de a uita să consemneze că a făcut-o. Textul se încheie cu o frază pe care doar cineva foarte sigur pe sine și-o poate permite: „Până când se va întâmpla din nou, ne rămâne satisfacția de a fi adus o contribuție onorabilă la acest eveniment.”

Onorabilă. Merită citit, ca să înțelegeți cât de mare este subestimarea.

Numărul integral al revistei poate fi regăsit aici: https://www.hrp-journal.com/index.php/pru/issue/view/47

Referințe