Slop-ul academic și viitorul sistemului de cercetare – în special din România

18.07.2026

Într-un OpEd publicat în iulie 2026 în Inside Higher Ed (https://www.insidehighered.com/opinion/views/2026/07/13/ai-slop-tenure-problem-opinion), Steven Zhou (https://www.cmc.edu/academic/faculty/profile/steven-zhou) pornește de la un scenariu banal, dar apăsător – și teribil de tipic pentru România.

Ești un cercetător la început de carieră, ai nevoie de câteva articole în plus ca să obții promovarea, iar timpul îți e distrus de prea multe cursuri și încărcătură administrativă (nu e un scenariu nerealist – asta se întâmplă în mod tipic in România în domeniul academic).

Dar, ce să vezi, astăzi există instrumente de inteligență artificială antrenate special să scrie lucrări academice: îți citează surse reale, îți analizează datele, evită halucinațiile. În câteva ore poți produce un articol pe care, altfel, l-ai fi șlefuit luni de zile – sau poate nu ai fi avut niciodată capacitatea de a-l produce. Da, calitatea suferă. Dar dacă slujba ta depinde de numărul de publicații, poate că merită compromisul?

Răspunsul, spune Zhou, e „probabil da" - și tocmai aici e nenorocirea. Vinovatul, spune el (și spun și colegi din România care se ocupă de zona asta de politică a științei și cercetării) nu e unealta AI, care e doar un instrument până la urmă, ci criteriile de titularizare care au transformat cercetarea într-un joc ce poate fi câștigat prin producție de masă lipsită de calitate.

Cine lucrează în universitatea românească recunoaște imediat mecanismul. La noi, „slop"-ul academic (mizeriile, maculatura fără impact) exista cu mult înainte ca AI-ul să-l facă vizibil. Doar că acum avem o mașinărie industrială care toarnă combustibil peste un foc deja aprins și ajută un mecanism pe care impostura mult prea prezentă chiar și în unele universități de top este dispusă să îl apeleze cu larghețe.

Fabricile de articole, faza pe județ

De ani buni, România apare disproporționat de des în analizele despre reviste „predatoare" - acele publicații care percep o taxă și tipăresc aproape orice, fără o evaluare serioasă. Explicația nu ține de vreun defect național de caracter, ci de aritmetică pură. Standardele minimale impuse de CNATDCU pentru abilitare și promovare se traduc, în multe domenii, într-un punctaj: atâtea puncte pentru un articol ”ISI” (adică, de Web of Science), atâtea pentru un anumit factor de impact pe revistă, atâta pentru un indice Hirsch. Când cariera ta se reduce la un tabel cu punctaje, soluția rațională - nu și cea onestă - e să produci cât mai multe unități care trec pragul, la calitatea cea mai mică acceptabilă. Și, ohohooooo, câte astfel de derapaje nu am văzut – de la ”cercetători” care erau atât de slabi încât chiar nu înțelegeau aceste diferențe până la cercetători care le înțelegeau și nu se sinchiseau. Între noi fie vorba, nu m-am putut hotărî nici până acum ce e mai rău: un coleg care își dorește abilitarea sau profesura – cele mai înalte niveluri din cariera universitară – și nu știu aceste lucruri (ceea ce e în sine descalificant pentru acele poziții) sau un coleg care știe, dar trișează. Adică e mai gravă prostia și incompetența sau escrocheria?

Oricum, spune Zhou, aici intervine AI-ul, ca accelerator – și citează o analiză a peste un milion de lucrări științifice, care estimează că, în 2024, între 8% (la matematică) și 23% (la informatică) din text fusese „modificat substanțial" de modele lingvistice. Serverul de preprinturi arXiv a fost atât de asediat de lucrări generate automat încât rata de respingere aproape s-a triplat. Imaginați-vă ce înseamnă asta pentru un sistem care deja recompensa cantitatea în locul substanței. Un cercetător presat de punctaj nici măcar nu mai are nevoie de o revistă predatoare costisitoare; are nevoie de un weekend și de un prompt bun.

Fabricile de doctorate și cultura plagiatului

Dacă articolele de umplutură sunt simptomul ușor, plagiatul e boala în stadiu avansat - și România o cunoaște bine. Am avut, la vedere, doctorate ale unor politicieni, miniștri și ofițeri de rang înalt contestate pentru copiere masivă. Am avut instituții transformate, practic, în fabrici de diplome, unde titlul de doctor era o monedă de schimb pentru avansare în ierarhie, nu dovada unei contribuții. Munca jurnaliștilor de investigație (care au plătit scump în toate felurile pentru îndrăzneala asta) a scos la iveală teze întregi asamblate din fragmente lipite, uneori cu greșelile sursei copiate cu tot.

E tentant să tratăm aceste scandaluri ca eșecuri morale individuale – cred însă că Zhou (îl citează aici pe C. Thi Nguyen, autor aclamat în filosofia datelor) le-ar explica mai degrabă ca exemple extreme de ”value capture”. Când titlul de doctor devine doar un scor de deblocat - pentru un spor salarial, o funcție, un prestigiu de fațadă - conținutul lui devine irelevant. Contează doar că bifezi căsuța, iar pentru asta plagiatul și lucrarea generată de AI sunt, în fond, aceeași strategie: să obții recunoașterea fără munca pe care recunoașterea ar trebui s-o certifice.

De ce eu cred că nu ne salvează softurile de detectare

Reacția instinctivă a instituțiilor - în toată lumea, dar cu precădere la noi - e polițienească: detectăm AI-ul, interzicem, penalizăm etc. arXiv cere acum recomandări de la cercetători consacrați și amenință cu suspendarea autorilor prinși. Sunt măsuri poate necesare pe termen scurt, dar am ajuns și eu să cred acum că ele tratează doar simptomul și că asta e o bătălie pe care competența o va pierde în fața imposturii (da, știu, majoritatea cercetătorilor serioși din România, suficient de puțini, din păcate, ar spune că a pierdut-o oricum deja). Oricum, un software care depistează textul generat automat nu va reforma niciodată un sistem în care oamenii sunt obligați să joace jocul cantității ca să-și păstreze slujba.

Ce e posibil să ajute, de fapt? Greu de spus. Înclin să cred că ar ajuta dacă peste cantitate și punctaje minimale (nu în loc de, ci în plus!) am avea evaluări calitative, în care o comisie citește câteva lucrări reprezentative și judecă gândirea din spatele lor, în loc să adune puncte. Poate evaluare post-publicare, în care valoarea unui articol se măsoară în timp, prin ce a schimbat el, nu prin revista în care a apărut. Nici soluția asta nu e imună la abuz - orice metrică poate fi păcălită. Până la urmă, cel puțin în domeniul meu, în psihologie, tendința spre acumulare cantitativă a publicațiilor din fluxul internațional a apărut ca o reacție binevenită, la acel moment, față de impostura științifică generalizată și vedem astăzi că acea presiune a generat o schimbare remarcabilă în bine.

Întrebarea care îmi rămâne

Zhou își încheie articolul cu o întrebare pe care eu cred că fiecare cercetător care merită această etichetă și-o pune, tăcut, în fața laptopului, în ziua de azi: cum să fac să rămân fidel ideii mele despre ce înseamnă cercetare bună, fără să las un scor să-mi dicteze deciziile?

Și poate că eu sunt deja trecut de problemele astea și deasupra lor, dar mă gândesc uneori la colegii mai tineri din echipa mea, oameni de care îmi pasă mult - și mă întreb cum vor face ei asta fără să-și piardă postul și fără să vadă noua impostură trecând ca racheta pe lângă ei în carieră?

În România, întrebarea asta are o miză serioasă. Un tânăr asistent sau lector, prost plătit și presat de punctaje, care refuză scurtătura, nu concurează pe picior de egalitate cu cel care o acceptă. Atâta timp cât sistemul recompensează scorul, integritatea rămâne un lux personal, nu o regulă a jocului.