Patocrația, sau cum să ai dreptate fără date. Despre Political Ponerology, o carte care mi-a plăcut și pe care nu o pot recomanda așa cum e recomandată.

22.09.2026

Am terminat de citit Political Ponerology a lui Andrzej Łobaczewski. Am citit-o cu entuziasm; îmi fusese recomandată de un coleg din altă țară care interpretează gâlceava din politica mondială și națională prin prisma acestei cărți. Împărtășesc cu acest coleg disprețul pentru sus-numita gâlceavă. Recunosc asta din capul locului, fiindcă e partea cea mai interesantă a experienței avute: cartea mi-a plăcut, iar faptul că mi-a plăcut ar fi trebuit să fie primul semnal de alarmă, nu ultimul. Mi-a plăcut pentru că mi-a confirmat lucruri pe care le credeam deja – asta este, în cercetare, definiția tehnică a unui instrument prost calibrat.

Ce spune cartea

Teza e simplă: societățile nu alunecă în iraționalitate întâmplător, ci sunt capturate, printr-un proces pe care Łobaczewski îl numește patocrație, de o minoritate cu trăsături patologice - manipulatori, narcisici, fanatici ideologic, oameni cărora le lipsește empatia – și poate și alte simțiri.

Minoritatea aceasta are avantaje competitive clare în lupta pentru putere: minte fără cost intern, exploatează scrupulele celorlalți ca pe niște resurse, și e dispusă să facă lucruri pe care un om normal le refuză nu din calcul, ci din reflex. Odată ajunsă în poziții de decizie, recrutează după chipul și asemănarea ei. Competența devine riscantă, pentru că omul competent observă. Integritatea devine riscantă, pentru că omul integru obiectează. În locul lor se recompensează loialitatea, obediența și disponibilitatea de a repeta, cu figura potrivită, discursul oficial.

Partea cea mai fină a argumentului e cea despre limbaj. Patocrația nu suspendă vocabularul moral, ci îl inversează. Manipularea devine pedagogie, controlul devine protecție, conformismul devine responsabilitate, iar opoziția devine extremism. Oamenii normali văd contradicția dintre discurs și realitate, dar sunt asigurați constant, calm și instituțional, că problema e la ei. Ajung să se îndoiască de propria percepție. Iar sistemul obține, fără să tragă un foc de armă, o formă de acord tacit.

Este o carte bine scrisă, cu observații care te fac să te oprești din citit. Și este, în același timp, o carte pe care un psiholog nu are voie să o citească fără să pună trei întrebări plictisitoare.

Întrebarea unu: unde sunt datele?

Łobaczewski (1921-2007) a studiat psihologia la Universitatea Jagiellonă și susține că a lucrat, în anii '50-'60, într-o rețea clandestină de clinicieni polonezi și maghiari care studiau, pe ascuns, personalitatea celor aflați la putere. Primul manuscris ar fi fost aruncat în foc cu câteva minute înaintea unei percheziții. Al doilea ar fi fost trimis la Vatican printr-un curier și ar fi dispărut acolo. Al treilea a fost reconstituit din memorie, la New York, în 1984. Cartea a apărut în 2006, la Red Pill Press, o editură specializată în literatură conspiraționistă, și a fost reeditată în 2022.

Ca editor de revistă științifică, primesc în mod regulat manuscrise ale căror date nu pot fi puse la dispoziție. Motivele invocate sunt variate. Niciunul nu a fost, până acum, Securitatea poloneză. Trebuie să recunosc că, dintre toate văzute până acum de mine, e cel mai bun.

Problema nu e că povestea ar fi neapărat falsă. Problema e legată de ce anume rămâne când lipsesc datele: rămâne un construct fără model de măsurare. „Patocrația" nu are o definiție operațională, nu are un instrument, nu are prag, nu are eroare standard, nu are nimic din ce transformă o intuiție într-o afirmație verificabilă. Iar cifrele care apar totuși în text - aproximativ 6% din populație ca „personalități deviante", din care psihopații ar fi o zecime - nu sunt estimări serioase bazate pe date, ci sunt decorațiuni estetice și retorice ale autorului. În primul studiu epidemiologic făcut cu un instrument standardizat pe un eșantion reprezentativ din populația generală, prevalența psihopatiei măsurate cu PCL:SV a fost de 0,6% (Coid et al., 2009). Diferența dintre 0,6% și 6% nu e o nuanță, zău așa - e de un ordin de mărime. Ca să zic și eu ca Sabine Hossenfelder: ”I give this a 10 on the bullshit-meter”!

Întrebarea doi: ce ar putea infirma teoria?

Aici cartea are o problemă mai gravă decât lipsa datelor. Are un clenci logic care o face imposibil de falsificat – deci, prin definiție, pseudoștiință.

Dacă sistemul e patocratic, cei sănătoși moral sunt făcuți să se îndoiască de propria percepție. Prin urmare, îndoiala ta e dovadă. Convingerea ta, la fel, e și ea tot dovadă. Iar dacă cineva îți spune că exagerezi, asta e exact ce ar spune un sistem patocratic. Orice teorie care explică dezacordul criticilor săi prin însuși mecanismul pe care îl descrie este o teorie care și-a instalat singură antivirusul - pseudoștiință.

Testul practic e amuzant și puțin trist: în ultimii ani, Political Ponerology a fost citită cu aceeași plăcere de oameni aflați la capete politice opuse, fiecare recunoscând limpede patocrația în tabăra cealaltă. Un instrument care dă rezultate identice indiferent ce măsori, nu e un instrument sensibil.

Întrebarea trei: cine ține creionul?

În 1973, APA a adoptat Regula Goldwater, după ce revista Fact a chestionat 12356 de psihiatri despre sănătatea mintală a lui Barry Goldwater. Au răspuns 2417, dintre care 1189 au declarat că e inapt pentru funcția de președinte – formulând astfel o concluzie despre un om pe care niciunul dintre ei nu îl examinase vreodată. Coperta revistei a titrat, evident, concluzia celor 1189 (Kroll & Pouncey, 2016). Regula spune un lucru simplu: nu emiți o opinie profesională despre o persoană pe care nu ai evaluat-o. Nu e pudoare corporatistă, e igienă epistemică. Diagnosticul la distanță nu e mai puțin fals când ținta îți displace.

Iar cartea nu se oprește la diagnostic. În partea finală, Łobaczewski propune un „consiliu al înțelepților" care ar identifica persoanele cu tulburări de personalitate, le-ar interzice accesul la funcții publice și le-ar limita reproducerea, pentru a reduce „povara genetică" a societății (Glazov, 2020). Cu alte cuvinte: teoria care începe ca protecție împotriva celor care decid cine e om normal se încheie propunând un organism care să decidă cine e om normal. Cine evaluează evaluatorii rămâne, ca de obicei, un exercițiu pentru cititor. Aceleași pagini conțin și afirmații pe care nicio genetică de după 1930 nu le susține, plus câteva pasaje despre evrei și despre Protocoalele înțelepților Sionului care se citesc și astăzi exact atât de revoltător, stupid și antisemitic pe cât vă imaginați.

Ce rămâne totuși în picioare

Aproape tot ce e valoros în intuiția lui Łobaczewski a fost, între timp, măsurat de alții - fără să fie nevoie de o teorie a patologiei civilizațiilor și societăților.

Psihopatia chiar e supra-reprezentată în funcțiile de conducere. Exemple sunt multe - unul dintre cele mai cunoscute din domeniul meu (psihologie organizațională) spune că într-un studiu realizat pe manageri trimiși la programe de dezvoltare 3.9% depășeau pragul PCL-R de 30, față de rate sub 1% în populația generală (Babiak et al., 2010). Iar mecanismul e exact cel descris de Łobaczewski: scorurile mari prezic pozitiv evaluările de „comunicare, gândire strategică și creativitate" și prezic negativ evaluările de stil managerial, spirit de echipă și performanță efectivă. Oamenii aceștia nu urcă pentru că sunt buni. Urcă pentru că par buni.

Meta-analiza lui Landay et al. (2019) confirmă separarea: psihopatia se asociază slab pozitiv cu emergența în rol de lider și slab negativ cu eficacitatea lui. Padilla et al. (2007) arată că un lider distructiv nu e suficient - mai trebuie să existe acolo și adepți vulnerabili și un mediu permisiv, „triunghiul toxic". Iar Schneider (1987) a numit cu treizeci de ani înainte procesul prin care organizațiile devin omogene: celebra lui teorie ASA (atracție, selecție, atriție). Oamenii care nu se potrivesc cu locul pleacă singuri - nu e nevoie să îi dea nimeni afară.

Partea pe care Łobaczewski nu a văzut-o

Aici vine, cred eu, adevărata obiecție. Patocrația e o teorie a personalității pentru un fenomen care e, în realitate, o problemă de proiectare a stimulentelor.

Ca să selectezi sistematic conformismul și să penalizezi competența independentă nu ai nevoie de niciun psihopat. Îți ajunge o grilă de punctaj. Legea lui Goodhart o spune în opt cuvinte (OK, 12 cuvinte în română): orice indicator care devine țintă încetează să mai fie un indicator bun. Din acel moment, sistemul se optimizează singur, cu oameni perfect normali, împotriva scopului pentru care a fost construit (Muller, 2018). Nu trebuie să cauți departe: comisii care evaluează după criterii pe care nimeni nu le mai apără public, dosare de promovare în care numărul contează mai mult decât ce scrie înăuntru, colegi care au învățat că îi costă mai puțin să nu obiecteze în ședință. Nu e nevoie de nicio conspirație a deviaților. E nevoie doar de un regulament prost și de zece ani, ca regulamentul să se încetățenească.

Explicația aceasta e mai deprimantă, pentru că elimină consolarea pe care am avea-o dacă am putea spune că răul e cineva, o persoană – și musai altcineva. Haslam și Reicher (2012) au arătat, recitindu-i pe Milgram și Zimbardo – și experimentele lor nerepetabile în ziua de azi - că oamenii nu fac rău pentru că se supun orbește, ci pentru că ajung să se identifice cu o cauză care le prezintă fapta ca virtute. Nu sunt automate - sunt adepți convinși.

Dar asta e și singura explicație acționabilă, cred eu, pentru că personalitățile nu se pot schimba, însă grilele de punctaj, da.

În încheiere: citiți-o dacă vreți, e o carte vie și un document istoric fascinant - mărturia unui om care a trăit într-un sistem paranoic și a construit o teorie pe măsura lui. Doar nu o citiți ca pe știință, și mai ales nu ca pe un diagnostic pentru oamenii care vă enervează. Frica din spatele ei e legitimă și e împărtășită, azi, de toate taberele deodată - ceea ce ar trebui să ne spună ceva. Doar că răspunsul nu e în psihiatrie. E în regulamente, în criterii de promovare și în cine are voie să spună „nu" într-o ședință fără să plătească pentru asta. La nivel societal, e despre criterii de promovare politică, despre oamenii buni care au puterea să se lupte acolo și despre riscul ca ei să devină, ușor-ușor, parte din sistemul anterior urât.

Referințe

Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). Corporate psychopathy: Talking the walk. Behavioral Sciences and the Law, 28(2), 174-193. https://doi.org/10.1002/bsl.925

Coid, J., Yang, M., Ullrich, S., Roberts, A., & Hare, R. D. (2009). Prevalence and correlates of psychopathic traits in the household population of Great Britain. International Journal of Law and Psychiatry, 32(2), 65-73. https://doi.org/10.1016/j.ijlp.2009.01.002

Glazov, R. (2020, June 26). (((Bearded schizoidal fanatics))): Pathologising character in the Trump era. Overland. https://overland.org.au/2020/06/bearded-schizoidal-fanatics-the-revival-of-character-pathology-in-the-trump-era/

Haslam, S. A., & Reicher, S. D. (2012). Contesting the "nature" of conformity: What Milgram and Zimbardo's studies really show. PLOS Biology, 10(11), e1001426. https://doi.org/10.1371/journal.pbio.1001426

Kroll, J., & Pouncey, C. (2016). The ethics of APA's Goldwater Rule. Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law, 44(2), 226-235. https://jaapl.org/content/44/2/226

Landay, K., Harms, P. D., & Credé, M. (2019). Shall we serve the dark lords? A meta-analytic review of psychopathy and leadership. Journal of Applied Psychology, 104(1), 183-196. https://doi.org/10.1037/apl0000357

Łobaczewski, A. M. (2006). Political ponerology: A science on the nature of evil adjusted for political purposes. Red Pill Press.

Muller, J. Z. (2018). The tyranny of metrics. Princeton University Press.

Padilla, A., Hogan, R., & Kaiser, R. B. (2007). The toxic triangle: Destructive leaders, susceptible followers, and conducive environments. The Leadership Quarterly, 18(3), 176-194. https://doi.org/10.1016/j.leaqua.2007.03.001