MDPI-zarea cercetării românești: Cum am învățat să bifăm criteriile fără să mai facem știință

Un eseu despre economia de scurtătură a cercetării românești

17.08.2026

***

Există în stilul de viață românesc un talent pe care nu ni-l neagă nimeni: geniul scurtăturii. El este nelipsit și în știință și cercetare: ori de câte ori se ridică în fața noastră un criteriu - de promovare, de abilitare, de finanțare - găsim, cu o inventivitate demnă de cauze mult mai bune, ruta ocolitoare. Nu sărim peste ștachetă; o desfacem din suporți și o așezăm frumos pe jos, ca să putem trece peste ea cu demnitate.

Câteva cifre, ca să nu pară figură de stil. În 2022, universitarii români au depus 6.801 de cereri pentru premierea articolelor științifice, iar statul a plătit pentru ele 22.269.000 de lei - aproximativ 4,45 milioane de euro - din bani publici (Felseghi, 2023). Cel mai prolific dintre solicitanți a depus, într-un singur an, 65 de cereri de premiere și a cerut 212.000 de lei (Felseghi, 2023). Adică un articol la aproximativ cinci zile și jumătate, sărbători legale incluse. Asta nu mai e productivitate, e o linie de asamblare inspirată de uzina Piquette Avenue – fabrica Ford unde s-a născut legendarul model T. Am putea concluziona, așadar, că avem o cercetare legendară.

Textul care urmează nu este o vărsare de frustrare, ci o încercare de a explica ce se întâmplă în lume, ce se întâmplă la noi și de ce sistemul nostru de evaluare nu doar tolerează mizeria, ci o premiază activ. Am pus o sursă verificabilă la fiecare afirmație care ar putea fi contestată. Restul sunt opinii - și mi le asum ca atare.

Voi folosi în acest text cuvântul „prădător” (predatory). Să stabilim de la început ce înțeleg prin el și, mai ales, ce nu - cred că asta e important, pentru că am întâlnit oameni veniți la abilitare care nu înțelegeau că întreaga lor carieră, marcată de astfel de publicații, era o șaradă. În treacăt fie spus, nu știu ce e mai rău: să te crezi cercetător și să fii naiv față de aceste lucruri, sau să le știi și să le ocolești cu bună știință. Putem dezbate asta...

Prin editură sau revistă „prădătoare” înțeleg un model editorial care extrage bani de la autori - prin taxe de procesare a articolelor (APC) - în schimbul publicării, cu un filtru de calitate atât de larg încât, practic, nu respinge aproape nimic. Un model în care volumul este strategia, iar evaluarea de tip peer review este o formalitate cronometrată în zile.

Mai trebuie spus aici un lucru incomod despre domeniul ”prădător”: nu mai există nicio listă „oficială” de reviste prădătoare. Poate prima și singura care a contat cu adevărat, un timp, lista bibliotecarului Jeffrey Beall, a fost retrasă în ianuarie 2017, sub presiuni și amenințări (Beall, 2017). De atunci, terenul este gri. Tocmai de aceea, mulți critici serioși evită chiar termenul: economistul Paolo Crosetto, autorul celei mai citate analize cantitative despre MDPI, refuză explicit eticheta „prădător” și preferă formularea aggressive rent extracting - extragere agresivă de rentă (Crosetto, 2021). O spune pentru a evita procesele; o spun și eu. Când voi zice „prădător” în acest text, mă refer la un comportament - vizibil, măsurabil, documentabil - nu la o condamnare juridică. Comportamentul prădător se vede cu ochiul liber chiar și în lipsa unei liste care să-l certifice. Despre cum arată, în detaliu, poate scriu cu altă ocazie.

În fine, o mențiune importantă aici, ca să ne lămurim ce tipuri de reviste există, pentru că aici se nasc cele mai multe confuzii. Sunt, pe de o parte, revistele „clasice”, care nu îți cer niciun ban ca să publici: ele trăiesc din abonamente, iar filtrul îl face calitatea articolului, nu portofelul autorului. Multe dintre ele îți oferă, opțional, posibilitatea de a plăti pentru ca articolul tău să devină liber accesibil oricui (open access) - dar aceasta rămâne o opțiune, nu o condiție. Pe de altă parte, sunt revistele care îți publică articolul condiționat de plată: pur și simplu nu apari dacă nu achiți taxa. Iar când acest din urmă model se combină cu un filtru de calitate aproape inexistent, avem de-a face cu o revistă prădătoare.

Și, foarte important, pentru că aici se ascunde o iluzie comodă: nu există niciun domeniu în care cercetătorul să fie obligat să plătească pentru a publica. Cunosc destui oameni convinși că „la ei” altfel nu se poate - „nu știu cum e la voi, dar nouă ni se cer bani”. Nu este adevărat. În orice domeniu există reviste serioase, de prim rang, care nu percep niciun ban de la autori. A plăti ca să publici este întotdeauna o alegere, nu o fatalitate - iar când alegerea cade sistematic pe reviste care publică orice contra cost, ea spune ceva despre autor, nu despre domeniu. Iar lucrul acesta nu ține de psihologie: colegi din matematică și din informatică, din fizică, din biologie, spun exact același lucru - la ei revistele serioase nu percep bani de la autori, iar cei mai mulți nu au plătit niciodată vreo taxă ca să publice.

Înainte de a intra în detalii, o precizare din propria mea curte. În domeniul meu - psihologia - grupurile editoriale cu comportament prădător, fiecare cu zeci de reviste sub umbrelă, sunt în primul rând două: MDPI și Frontiers. Și tot în domeniul meu, marea majoritate a revistelor care cer bani pentru publicare sunt prădătoare. Poate în alte domenii lucrurile stau altfel; într-al meu, așa stau. Mă voi concentra în cele ce urmează pe MDPI, fiindcă este exemplul cel mai limpede și cel mai bine documentat cantitativ - dar în opinia mea, aproape tot ce spun despre el este valabil, cu ajustări minore, și pentru Frontiers.

MDPI (Multidisciplinary Digital Publishing Institute) este o editură elvețiană privată, cu sediul la Basel, fondată și controlată aparent de Shu-Kun Lin și familia sa, persoane de origine chineză, cu operațiuni foarte extinse în China. Nu există însă dovezi publice că MDPI ar fi proprietatea statului chinez sau a unei entități corporative chineze, dar MDPI este o companie privată (nu este listată la bursă) care nu publică lista completă a acționarilor și procentele deținute.

MDPI este exemplul-manual pentru fabricile de articole. Nu pentru că ar fi cea mai proastă - se poate mult mai rău, ohoho - ci pentru că a industrializat un model pe care apoi l-au copiat toți ceilalți.

Cifrele mai întâi. MDPI a crescut de la circa 36.000 de articole în 2017 la peste 167.000 în 2020, iar în 2023 publica în jur de 285.000 de articole pe an. Un studiu publicat în Quantitative Science Studies - semnat, printre alții, chiar de Crosetto - arată că editura MDPI a generat singură aproximativ 27% din toată creșterea numărului de articole indexate în perioada 2016-2022, cu o explozie de peste 1.000% a numărului de articole per revistă (Hanson et al., 2024).

Motorul acestei creșteri este „numărul special” (special issue). La editurile tradiționale, numerele speciale sunt rare; la MDPI au devenit regula. În 2022, aproximativ 88% dintre articolele MDPI apăreau în numere speciale, față de 3-11% la Springer, Wiley sau Nature (Hanson et al., 2024). Al doilea semn este viteza: timpul mediu de la trimitere la acceptare era, la MDPI, în jur de 37 de zile în 2022 - față de 134-198 de zile la editurile clasice (Hanson et al., 2024). Peer review temeinic în cinci săptămâni, la o scară de sute de mii de articole, este o afirmație pe care fiecare cercetător activ o poate cântări din propria experiență. În fine, banii: în 2023, MDPI a fost cel mai mare încasator de taxe APC din lume - aproximativ 681,6 milioane de dolari (Haustein et al., 2024).

Ca să fim corecți: nimic din toate astea nu este ilegal și nici măcar, în sine, fraudă. Este un model de afaceri care exploatează perfect legal disperarea academică de a publica. Și încă o corecție necesară: taxa de procesare (APC), chiar dacă este un semnal clar de alarmă, nu este, în sine, semnul unei edituri prădătoare. Ce distinge MDPI nu este că cere bani, ci combinația dintre taxă, volumul industrial și filtrul de calitate topit până aproape de dispariție.

Disperare asta are și un capăt mai întunecat, pe nume Hindawi. După ce a fost cumpărată de Wiley, Hindawi a retras în 2023 peste 8.000 de articole produse de „fabrici de lucrări” (paper mills) - cel mai mare val de retractări dintr-un singur an din istoria publicării științifice - iar Wiley a închis 19 reviste (Chemistry World, 2024; Retraction Watch, 2023). Sistemul se autoreglează, măcar parțial: tot în 2023, Clarivate a scos din Web of Science peste 50 de reviste în urma unui audit de integritate, printre care și titluri MDPI, inclusiv fostul lor flagship, International Journal of Environmental Research and Public Health (MDPI, 2023; The Scholarly Kitchen, 2023). Poate vreți să mă întrebați ce mari cercetători de la noi și-au luat titlurile publicând în acea revistă...

Rețineți așadar imaginea aceasta: o revistă poate fi „indexată WoS” astăzi și delistată mâine.

Acum să venim acasă, unde cifra este de-a dreptul spectaculoasă. Potrivit unei analize Ad Astra din februarie 2026, ponderea articolelor românești publicate în reviste MDPI aproape s-a dublat între 2020 și 2025, ajungând la aproximativ 40% din tot ce publică România - iar în cazul articolelor de sinteză (review), MDPI a acoperit circa 67% (Manea, 2026). Cu alte cuvinte: două din cinci articole românești și două din trei sinteze românești apar la o singură editură și una deloc onorantă.

S-ar putea răspunde: și ce dacă? Poate românii chiar publică mai mult și mai bine. Din păcate, datele spun altceva. Un studiu al lui Vasile Cernat, publicat în Scientometrics în 2024, arată că, după reforma criteriilor din 2016, România a devenit lider internațional în proporția de articole publicate în reviste MDPI - și că această creștere a fost, în bună măsură, o substituție, nu o adiție. Folosind metoda controlului sintetic, Cernat estimează un deficit de aproape 24.000 de documente non-MDPI față de câte ar fi fost de așteptat: producția „ieftină” și proastă nu s-a adăugat celei serioase, ci i-a luat locul (Cernat, 2024).

De ce facem asta? Nu pentru că am fi mai leneși sau mai necinstiți decât alții, ci pentru că sistemul nostru de stimulente este construit exact ca să producă acest rezultat.

Criteriile CNATDCU de promovare și abilitare, la fel ca schema de premiere PRECISI a UEFISCDI, funcționează pe punctaj cantitativ legat de indexarea Web of Science (UEFISCDI, n.d.). Un articol într-o revistă din „zona roșie” (echivalentul Q1) aduce, în schema PRECISI, până la 7.000 de lei; universitățile adaugă bonusuri proprii, unele de zeci de mii de lei (Universitatea Politehnica București, n.d.). Esențial: orice articol indexat WoS contează. Nu contează dacă revista respinge 5% sau 95% din ce primește. Nu contează dacă peer review-ul a durat cinci ani sau cinci zile. O publicație este o publicație.

De altfel, aici merită spus răspicat un lucru: nu doar autorii și revistele sunt de vină, ci și instrumentul. Web of Science a fost cândva un filtru de decență minimă - includea doar reviste peste un anumit prag. Între timp s-a degradat (s-a „enshitificat”, cum se spune) și indexează astăzi, uneori chiar în zona roșie, reviste slabe și prădătoare. Așa se face că eticheta „indexat WoS” nu mai garantează mare lucru - iar folosirea ei ca principal criteriu administrativ de valoare a devenit ea însăși o parte a problemei. MDPI nu a spart ușa; a găsit-o deschisă.

Aici este miezul întregii probleme: distincția dintre litera și spiritul criteriilor. Spiritul lor era să premieze cercetarea de impact. Litera lor premiază volumul indexat WoS. Iar litera se șuntează ușor, fiindcă sunt destule reviste slabe indexate în WoS. Comisiile de examinare, de promovare, de abilitare aplică aproape întotdeauna litera - pentru că e comodă, pentru că pare „obiectivă”, pentru că nimeni nu poate fi acționat în instanță că a numărat corect. Judecarea spiritului cere curaj și expertiză; numărarea literei cere doar un tabel Excel.

Așa ajungem la „studiile la kilogram”. Investigația PressOne din 2023 a documentat cazuri care vorbesc de la sine. ”Cercetătoare” din Oradea cu 65 de cereri de premiere într-un an care a solicitat 212.000 de lei, după ce în 2021 încasase peste 133.000 (Felseghi, 2023). Aaltă mare ”cercetătoare” din Galați a urcat de la 16 articole (2020) la 32 (2022) și a coordonat un număr special pentru MDPI (Felseghi, 2023). Primii șapte autori de top din România și-au publicat între 50% și 60% dintre studii în revistele platformei MDPI (Felseghi, 2023).

Cel mai elocvent semn că sistemul știe ce se întâmplă: în 2023, CNCS a suspendat însăși competiția PRECISI, pe fondul suspiciunilor legate de „fabrici de articole” (G4Media, 2023). Statul a recunoscut, printr-un gest administrativ, că schema pe care o finanța era exploatată.

Până acum am vorbit despre marile edituri internaționale. Dar în științele educației avem o specialitate locală: revistele „de casă”, românești, de calitate discutabilă, care - printr-o minune administrativă - ajung indexate în Web of Science.

Cheia se numește ESCI: Emerging Sources Citation Index. Este o componentă a Web of Science lansată de Clarivate în 2015, gândită explicit ca un prim pas către indexurile selective (SCIE, SSCI, AHCI), cu criterii de intrare mult mai permisive (Taylor & Francis, n.d.). Ideea inițială era decentă: să dai o șansă revistelor tinere. Efectul colateral a fost o ușă din spate în Web of Science.

Ani la rând, revistele ESCI nu au avut factor de impact, ci doar un indicator normalizat (JCI), care produce cuartile flatante. Apoi, din Journal Citation Reports 2022 (publicat în iunie 2023), Clarivate a început să atribuie factor de impact și revistelor ESCI - transformând peste noapte un bazin întreg de reviste „emergente” în reviste „WoS cu factor de impact”, chiar dacă multe au aterizat în Q4, cu factori sub 1,0 (Taylor & Francis, n.d.). Cum criteriile CNATDCU din științele socio-umane nu distingeau, istoric, între o revistă ESCI și una SSCI, un articol ESCI de câteva sute de euro se contabiliza drept „articol WoS”.

Cazul-emblemă este Revista Românească pentru Educație Multidimensională (RREM), publicată de editura ieșeană LUMEN. RREM este indexată ESCI din 2018 (LUMEN Publishing, n.d.-a). A raportat un JCI care o plasa în „Q2”, dar factorul de impact real, odată calculat, a fost în jur de 0,48 - adică Q4 (ivySCI, n.d.). Taxa de publicare este de 650 de euro plus TVA, iar revista oferă, contra a încă 250 de euro, o opțiune de „fast track” cu decizie în 21 de zile (LUMEN Publishing, n.d.-b). O opțiune plătită de urgentare a deciziei editoriale, așezată lângă ideea de peer review independent, spune singură tot ce e de spus.

Editura LUMEN este condusă de profesorul Antonio Sandu, care apare simultan ca autor, editor și figură centrală în tot portofoliul de reviste al editurii - și care organizează conferințe ce alimentează exact aceste reviste indexate WoS (LUMEN Publishing, n.d.-c). Două dintre revistele-fanion ale editurii, Postmodern Openings și BRAIN, apar în prezent ca „discontinued” în Web of Science Core Collection (wos-journal.info, n.d.). Modelul este limpede: intri pe ușa ESCI, aduni punctaje și premii cât ești indexat, iar dacă ești, eventual, delistat, punctajele deja au fost încasate.

Și, ca să fie clar că nu inventez un tipar, fenomenul „cercurilor de citări” între revistele românești este documentat în literatura peer-reviewed. Teodorescu și Andrei (2014) arătau că practica citărilor reciproce este răspândită printre revistele noi, umflând artificial factorii de impact. Un al doilea studiu arăta că numărul de autori din chiar instituția care editează revista influențează semnificativ factorul de impact al acesteia - endogamie curată (Andrei et al., 2016). Iar cazul cel mai umilitor rămâne farsa din 2015: un articol generat automat cu programul SCIgen, plin de referințe absurde, a fost acceptat de o revistă ISI românească, Metalurgia International, contra unei taxe (Djurić, 2015).

Până aici, tabloul este sumbru. Dar există și semne bune, și merită arătate, pentru că demonstrează că problema nu e o fatalitate, ci o alegere.

Standardele minimale CNATDCU care intră în vigoare odată cu anul universitar 2026-2027 - adică din 1 octombrie 2026, aprobate prin Ordinul de ministru nr. 3019/2025 - reafirmă un principiu ce ar trebui să fie de la sine înțeles: o comisie de concurs sau de abilitare nu este un birou de contabilitate care numără „boabe”. În mai multe comisii, îndeplinirea pragurilor cantitative este declarată explicit condiție necesară, dar nu și suficientă, iar ierarhizarea candidaților este calitativă și rămâne sarcina exclusivă a unei comisii de experți. Comisiile din științele „tari” - matematică, fizică, chimie, informatică, științele Pământului - au, de altfel, de ani buni, formulări de acest fel, unele excluzând explicit revistele de pe lista Beall (Ministerul Educației, n.d.). Comisia de psihologie se așază acum, apăsat, în această tradiție a evaluării calitative - refuzând să se prefacă surdă la ce toată lumea vede.

În psihologie, această orientare către calitate nu vine din senin. Ea a fost precedată și susținută de Manifesto-ul privind abilitarea, adică acel ”Consensus Statement: Evaluarea Calitativa a Abilitărilor în Romania” (Iliescu et al., 2023), apărut exact ca reacție la valul de abilitări clădite pe reviste prădătoare și pe impostură academică.

Important este că această judecată calitativă nu e o toană locală, ci alinierea la standardul internațional. Iar acel standard nu propune eliminarea metricii cantitative, ci adăugarea evaluării calitative peste ea - calitativ în plus de cantitativ, nu în locul lui. Reperele sunt bine cunoscute.

Declarația DORA cere, în recomandarea sa generală, să „nu se folosească metrici la nivel de revistă, precum factorul de impact, drept măsură-surogat a calității unui articol individual, pentru a evalua contribuția unui cercetător ori în decizii de angajare, promovare sau finanțare” (DORA, 2013). Manifestul de la Leiden formulează, în primul său principiu, chiar teza acestui text: „evaluarea cantitativă trebuie să susțină evaluarea calitativă, de expert”; iar principiul al șaptelea cere ca evaluarea cercetătorilor individuali să se bazeze pe „o judecată calitativă a portofoliului lor” (Hicks et al., 2015).

Acordul CoARA, semnat de sute de instituții europene, se angajează să „bazeze evaluarea cercetării în principal pe evaluare calitativă, în centrul căreia stă peer review-ul, susținută de utilizarea responsabilă a indicatorilor cantitativi” (CoARA, 2022). Codul European de Conduită pentru Integritatea Cercetării cere, la rândul său, practici de evaluare bazate pe principii de calitate care „depășesc indicatorii cantitativi” (ALLEA, 2023). Iar Recomandarea UNESCO privind Știința Deschisă cere explicit „un accent sporit pe calitatea rezultatelor cercetării, mai degrabă decât pe cantitate” (UNESCO, 2021).

Ce facem, așadar? Prima tentație - să interzicem editurile „rele” - este și naivă, și imposibilă. Nu există o listă oficială de prădători. A judeca după editură ar fi exact aceeași greșeală - litera în locul spiritului - doar cu semnul schimbat.

Merită însă o distincție pe care evaluarea grăbită o pierde: valoarea unui articol are cel puțin două dimensiuni diferite. Una este calitatea metodologică și onestitatea - un articol ilogic, care citează aiurea, aplică prost statistica sau raportează date măsluite nu trebuie publicat, punct. Cealaltă este centralitatea rezultatului - cât de importantă, nu doar cât de corectă, este contribuția. Un articol poate fi impecabil metodologic și pe deplin onest, dar să raporteze un rezultat marginal; asta nu îl face o fraudă. Megarevistele cu APC au apărut, de altfel, tocmai pentru astfel de rezultate: PLOS, prima dintre ele, întemeiată de un laureat Nobel, a fost gândită astfel încât cercetări corecte, dar aparent mărunte, să se poată totuși publica - după ce tiparul, cu spațiul lui limitat, nu le mai încăpea. Abuzul nu este marginalitatea, ci salami publishing-ul și mizeria produsă la scară industrială. Iar când judecăm un dosar, tocmai această dublă întrebare - cât de corect și cât de important - nu poate fi înlocuită de o numărătoare.

Soluția este mai grea, dar e singura serioasă: să evaluăm calitativ. Iar aici aș merge chiar mai departe decât recomandarea uzuală. Se spune adesea că ar trebui să evaluăm doar 3-5 lucrări reprezentative ale candidatului (Manea, 2026; CoARA, 2022). Este un progres față de numărătoarea oarbă, dar s-ar putea să fie prea puțin - pentru că un candidat abil își va alege exact cele 3-5 vitrine, iar restul CV-ului rămâne neatins.

Ce propun eu este mai apăsat: lista de publicații să fie luată la puricat, integral și cu atenție. Nu „câte”, ci care, unde și de ce calitate. În ce reviste publică omul, cu adevărat - și care este reputația reală a acelor reviste, dincolo de simpla indexare? Cât de mult se autocitează, el și rețeaua lui? A publicat constant în aceleași reviste „de casă”, unde este și editor? Și, la fel de important, dincolo de articole: ce proiecte de cercetare a derulat? Au fost câștigate prin competiție reală sau atribuite? Cât de competitive au fost acele competiții - care era rata de succes, cine erau evaluatorii, ce anvergură aveau? Un CV se citește, nu se cântărește.

Evident, la o astfel de evaluare devin vizibile și toate momentele în care acel candidat a luat-o pe scurtătură. Da, da, am auzit în nenumărate cazuri explicațiile: fiecare pas strâmb și fiecare publicație apărută într-o revistă de acest tip are o explicație – cum mă grăbeam că cerea proiectul, cum trebuia doctorandul să își termine stagiul, cum nu am știut că revista e slabă... Dar când aceste scurtături se adună, lucrurile sunt clare. Eu unul interzic doctoranzilor mei să publice articole în reviste care au și cea mai vagă umbră asupra lor – prefer un articol BDI onest unui articol indexat într-o revistă care le poate distruge credibilitatea pentru întreaga carieră.

Și da, la o astfel de evaluare este mult mai multă muncă. Da, cere comisii formate din oameni care își asumă o judecată și o decizie. Și mai ales, își asumă să își facă inamici - cu mâna pe inimă spun: am văzut mai multe dosare de abilitare bazate pe impostură decât dosare de abilitare bazate pe cercetare reală și serioasă. Fiecare refuz, fiecare încercare de a aduce acel coleg pe drumul cel bun (și unii dintre ei ar fi fost capabil să joace și curat) s-a terminat cu o nemulțumire pe care am decontat-o mai târziu - pe unele mai aștept să le decontez.

Pentru că, nu-i așa, e plină lumea de ”wannabees”. Dar exact asta înseamnă să fii cercetător serios: să poți spune, argumentat, „această operă este valoroasă” sau „această operă este praf” - și să nu te ascunzi în spatele unui tabel.

Trebuie spus, la final, și ce merită spus în apărarea noastră: o parte - mică, dar reală - a domeniilor a început să-și facă curat în propria ogradă. Noile standarde CNATDCU sunt una dintre aceste mișcări, iar eu sunt mândru că psihologia se numără printre domeniile care în ultimii 10 ani a mers clar cu fruntea sus. Problema este că această minoritate rămâne o minoritate. Cea mai mare parte a comisiilor nu face nimic - iar percepția mea, văzând cum crește producția de MDPI la hectar (Cernat, 2024; Manea, 2026), este că în covârșitoarea majoritate a domeniilor furăciunea de acest tip este tolerată, dacă nu de-a dreptul încurajată. Iar îngrijorarea mea nu vine dinspre universitățile de mâna a treia, unde fenomenul e, poate, previzibil și de unde oricum nu am așteptări. Îngrijorarea vine de acolo de unde nu ar trebui să vină niciodată: de la vârf. Când văd că se întâmplă la universitățile de top din România, din Consorțiul Universitaria - adică exact la instituțiile care ar trebui să dea tonul integrității, nu al scurtăturii - atunci nu mai vorbim despre câteva excepții jenante, ci despre o normă pe cale să se instaleze.

ALLEA. (2023). The European code of conduct for research integrity (Ed. rev.). All European Academies. https://allea.org/code-of-conduct/

Andrei, T., Teodorescu, D., & Mirică, A. (2016). Beyond the impact factor: Measuring the international visibility of Romanian social sciences journals. Scientometrics, 108(1), 233-252. https://doi.org/10.1007/s11192-016-1949-7

Beall, J. (2017). What I learned from predatory publishers. Biochemia Medica, 27(2), 273-278. https://doi.org/10.11613/BM.2017.029

Haustein, S., Schares, E., Alperin, J. P., Hare, M., Butler, L. A., & Schönfelder, N. (2024). Estimating global article processing charges paid to six publishers, 2019-2023 [Preprint]. arXiv. https://arxiv.org/abs/2407.16551

Cernat, V. (2024). The unprincipled principal: How Romania's inconsistent research reform impacted scientific output. Scientometrics, 129(9), 5557-5575. https://doi.org/10.1007/s11192-024-05118-9

Chemistry World. (2024, mai 16). Nineteen journals shut down by Wiley following delisting and paper-mill problems. https://www.chemistryworld.com/news/nineteen-journals-shut-down-by-wiley-following-delisting-and-paper-mill-problems/4019595.article

CoARA (Coalition for Advancing Research Assessment). (2022). Agreement on reforming research assessment. https://www.coara.org/agreement/the-agreement-full-text/

Crosetto, P. (2021, aprilie 12). Is MDPI a predatory publisher? [Blog post]. https://paolocrosetto.wordpress.com/2021/04/12/is-mdpi-a-predatory-publisher/

Djurić, D. (2015). Penetrating the omerta of predatory publishing: The Romanian connection. Science and Engineering Ethics, 21(1), 183-202. https://doi.org/10.1007/s11948-014-9521-4

DORA. (2013). San Francisco Declaration on Research Assessment. https://sfdora.org/read/

Felseghi, B. (2023, mai 14). Afacerea „premii pentru cercetare" (1). Studii științifice la kilogram, recompensate din bani publici. PressOne. https://pressone.ro/afacerea-premii-pentru-cercetare-1-studii-stiintifice-la-kilogram-recompensate-din-bani-publici

G4Media. (2023). Asociația Ad Astra denunță fraude sistemice în publicarea articolelor științifice. https://www.g4media.ro/asociatia-ad-astra-denunta-fraude-sistemice-in-publicarea-articolelor-stiintifice-au-aparut-fabrici-de-articole-sunt-recompense-de-zeci-de-mii-de-euro.html

Hanson, M. A., Barreiro, P. G., Crosetto, P., & Brockington, D. (2024). The strain on scientific publishing. Quantitative Science Studies, 5(4), 823-843. https://direct.mit.edu/qss/article/5/4/823/124269/The-strain-on-scientific-publishing

Hicks, D., Wouters, P., Waltman, L., de Rijcke, S., & Rafols, I. (2015). Bibliometrics: The Leiden Manifesto for research metrics. Nature, 520(7548), 429-431. https://doi.org/10.1038/520429a

Iliescu, D., Vîrgă, D., & Ion, A. (2023). Consensus statement: Evaluarea calitativă a abilitărilor în România [Consensus statement]. OSF. https://osf.io/7dn8z/

ivySCI. (n.d.). Romanian Journal for Multidimensional Education [Metrici de revistă]. Preluat în august 2026, de la https://www.ivysci.com/en/journals/2067-9270

LUMEN Publishing. (n.d.-a). Revista Românească pentru Educație Multidimensională. Preluat în august 2026, de la https://lumenpublishing.com/jurnale/revista-romaneasca-pentru-educatie-multidimensionala/

LUMEN Publishing. (n.d.-b). RREM - Fees. Preluat în august 2026, de la https://lumenpublishing.com/journals/index.php/rrem/fees

LUMEN Publishing. (n.d.-c). Antonio Sandu [Pagină de autor]. Preluat în august 2026, de la https://lumenpublishing.com/autori/antonio-sandu/

Manea, V. C. (2026, februarie 23). Comunicat Ad-Astra: Evoluția publicațiilor științifice ale României (2020-2025) și schimbările structurale ale canalelor editoriale. Asociația Ad Astra. https://ad-astra.ro/2026/02/23/comunicat-ad-astra-evolutia-publicatiilor-stiintifice-ale-romaniei-2020-2025-si-schimbarile-structurale-ale-canalelor-editoriale/

MDPI. (2023). Clarivate Discontinues IJERPH and JRFM Coverage in Web of Science [Anunț]. https://www.mdpi.com/about/announcements/5536

Ministerul Educației. (n.d.). Standarde minimale (CNATDCU). Preluat în august 2026, de la https://www.edu.ro/etichete/standarde-minimale

Ministerul Educației. (2025). Ordinul nr. 3019/2025 privind standardele minimale naționale. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 bis/11 februarie 2025. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/294889

Retraction Watch. (2023, decembrie 19). Hindawi reveals process for retracting more than 8,000 paper-mill articles. https://retractionwatch.com/2023/12/19/hindawi-reveals-process-for-retracting-more-than-8000-paper-mill-articles

Scholarly Kitchen, The. (2023, martie 30). Of special issues and journal purges [Guest post]. https://scholarlykitchen.sspnet.org/2023/03/30/guest-post-of-special-issues-and-journal-purges/

Taylor & Francis. (n.d.). Understanding the Emerging Sources Citation Index (ESCI). Preluat în august 2026, de la https://editorresources.taylorandfrancis.com/understanding-research-metrics/esci/

Teodorescu, D., & Andrei, T. (2014). An examination of "citation circles" for social sciences journals in Eastern European countries. Scientometrics, 99(2), 209-219. https://doi.org/10.1007/s11192-013-1210-6

UEFISCDI. (n.d.). Premierea rezultatelor cercetării - articole Web of Science (PRECISI). Preluat în august 2026, de la https://www.cncs-nrc.ro/premierea-rezultatelor-cercetarii-articole-web-of-science-precisi/

UNESCO. (2021). Recommendation on open science. https://www.unesco.org/en/open-science

Universitatea Politehnica București. (n.d.). UEFISCDI premiază cercetătorii cu rezultate remarcabile cu sume de până la 40.000 lei. Preluat în august 2026, de la https://upb.ro/uefiscdi-premiaza-cercetatorii-cu-rezultate-remarcabile-cu-sume-de-pana-la-40-000-lei/