About
Home page

Masa critică

Despre momentul din care o profesie nu se mai poate repara singură

11.10.2026

În ultimul timp au mai apărut articole care se uită la starea psihologiei – cum obscurantismul din domeniu se amplifică, cum șarlatanii și vracii se înmulțesc, cum calitatea practicii în domeniu scade. Chiar zilele trecute a apărut pe Contributors un text intitulat „Prostituarea psihologiei - despre cum a devenit știința minții un rai al șarlatanilor” (Scoruș, 2026; vezi aici: https://www.contributors.ro/prostituarea-psihologiei-despre-cum-a-devenit-stiinta-mintii-un-rai-al-sarlatanilor/) care urmărește impostura din psihologia românească pe tot traseul ei: de la raftul de librărie pe care „vindecarea cuantică” stă sub eticheta „Psihologie”, prin școlile de formare care funcționează ca niște SRL-uri, până la instituția care ar trebui să păzească profesia și care, așa cum spune și ea, în mod evident tace. Concluzia: nu ne mai salvează jumătățile de măsură, ci doar „o delimitare chirurgicală între știință și speculă”. Articolul nu e singular, au mai tot apărut voci, de regulă oameni cu experiență și reputație și coloană vertebrală, care spun aceste lucruri.


Nu e prima dată când se spun aceste lucruri

În noiembrie 2023, Asociația Psihologilor din România a publicat un avertisment despre „explozia” practicilor neștiințifice din psihologie și psihoterapie (APR, 2023). Spunea, în limbaj de comunicat, cam ce spune Scoruș în limbaj de pamflet: că există oameni atestați formal care fac în cabinet lucruri fără nicio legătură cu știința și că aceștia ar trebui controlați și sancționați; că „terapia” se practică mascat, sub ocupații fără niciun control profesional; că statul român a recunoscut oficial astrologia și numerologia ca ocupații. Și dădea publicului repere concrete: ghidurile NICE, listele de tratamente ale diviziilor APA, sintezele Cochrane.

Reacția? Primul comentariu de sub știre întreba în ce calitate cere APR așa ceva și propunea să ascultăm, pe aceeași temă, și asociația manichiuristelor (Edupedu.ro, 2023). Cine a urmărit atunci rețelele de socializare știe că această reacție a fost printre cele politicoase.

De aceea aceste voci nu sunt gesturi mărunte: delimitarea costă, și de regulă îl/o costă pe cel/cea care o face.


Ce înseamnă „știință” în acea frază

Diferența pe care o avem aici, în credo-ul unei comunități, între ce acceptăm drept corect și adevărat și ce respingem, nu este o diferență între școli de gândire, între generații sau între cei cu diplomă și cei fără, între cei cu mai multă școală și cei cu mai puțină. Din perspectiva mea, diferența este cea dintre afirmații testate și afirmații netestate.

Practica bazată pe dovezi are o definiție de lucru de douăzeci de ani: integrarea celei mai bune cercetări disponibile cu expertiza clinică, ținând cont de caracteristicile și preferințele clientului (APA Presidential Task Force on Evidence-Based Practice, 2006). Are trei picioare, deci. Dar e un scaun, nu un meniu din care îți faci un platouaș cu ce doar acele componente care îți plac mai mult: expertiza clinică nu ține loc de cercetare, oricât de mulți ani ar avea.

Ce știm, pe scurt, e așa:

  • Avem criterii. Știm de aproape trei decenii cum arată un tratament susținut empiric (Chambless & Hollon, 1998), criteriile au fost între timp înăsprite (Tolin et al., 2015), iar David și Montgomery (2011) au arătat că trebuie evaluat nu doar dacă pachetul „merge”, ci și dacă teoria din spatele lui stă în picioare.
  • „La mine în cabinet funcționează” nu e o dovadă. Lilienfeld et al. (2014) au inventariat 26 de motive pentru care o terapie ineficientă pare eficientă, atât terapeutului, cât și clientului: remisie spontană, regresie spre medie, efort justificat și restul de gargară ieftină utilizat de regulă pentru a apăra ceva ce nu poate fi apărat. ”Da, dar opinia mea de profesionist cu experiență și competență supra-medie ar trebui să conteze” ... meh, credeți-mă că nu mai contează de când, în studiu după studiu privind competența autoevaluată a specialiștilor în sănătate mintală, aceștia se plasează pe ei înșiși în medie la centila 80 față de colegii lor - adică niciunul nu se consideră sub medie (Walfish et al., 2012). Ca psihometrician, pot confirma că distribuția aceasta nu poate să existe în realitate.
  • Lipsa dovezilor nu e neutră. Unele intervenții psihologice fac rău, iar asta e documentat (Lilienfeld, 2007). „Măcar nu strică” nu e o ipoteză, e o speranță.
  • Regula se aplică și evaluării, nu doar tratamentului (Hunsley & Mash, 2007). Să nu uităm că, evaluat sistematic pe 136 de studii, predicția mecanică/statistică a fost în medie cu vreo 10% mai acurată decât judecata clinică (Grove et al., 2000). Știu, e partea pe care o iubim cel mai puțin.

Și, ca să fiu consecvent: criteriul nu ține cu nicio școală. Nu contează cât de veche e orientarea, cât de frumos scria fondatorul ei sau câți ani durează formarea. Zece ani de formare într-o metodă netestată sunt zece ani pierduți. Contează ce arată datele, inclusiv pentru metodele care îmi sunt mie simpatice.

Asta e, concret, chemarea, pentru cine vrea să i se alăture. Science-informed practice și evidence-based treatment nu sunt lozinci, sunt după mine câteva obiceiuri – probabil acestea cinci sunt mai pregnante între ele:

  1. Nu ofer o intervenție ale cărei dovezi nu le pot arăta în literatura sistematică din fluxul științific principal.
  1. Măsor rezultatul, nu îl presupun.
  1. Îi spun clientului ce urmărim, în cât timp și cum vom ști amândoi că merge sau că nu merge.
  1. Trimit mai departe ce îmi depășește competența (referral).
  1. Nu avizez, nu creditez și nu tac colegial când văd contrariul (un mare bravo Ioanei Scoruș).


Un exercițiu de zece minute

În 2016, cele două mari organizații mondiale ale psihologiei, IAAP și IUPsyS, au adoptat Declarația internațională privind competențele de bază în psihologia profesională, rezultatul unui proiect numit IPCP (IAAP & IUPsyS, 2016). Dezvăluire (adica full disclosure of interersts, :) ): am făcut parte din grupul de lucru și conduc acum acest grup de lucru, deci țin la document mai mult decât ar ține un om normal.

Declarația e aparent modestă (o găsiți aici: https://psychcompinternational.org/outcomes/). Spune singură că nu e un standard și că nu califică pe nimeni. Descrie doar podeaua, partea cea mai de jos limita dintre inacceptabil și minim acceptabil: ce se așteaptă de la orice psiholog în ziua în care intră în profesie. Câteva rânduri din ea, pe scurt:

  • EP1-EP3: lucrează cu o orientare bazată pe dovezi, citește cercetarea ca să-și informeze practica și recunoaște limitele dovezilor pe care le are.
  • SR1: își evaluează eficacitatea propriei activități.
  • PI4-PI5: verifică dacă intervențiile lui sunt utile și le schimbă în funcție de rezultat.
  • AP3, AP5: rămâne în limitele propriei competențe și trimite mai departe când e cazul.

Încercați să puneți lista acestor criterii lângă cele 38.000 de atestate din România (Ofițeru, 2026). Câți bifează EP2, adică au citit luna aceasta un studiu relevant pentru cazurile pe care le au? Câți bifează SR1 cu altceva decât „clienții mei sunt mulțumiți”?

Nu știu. Nimeni nu știe, și acesta e deja un răspuns negativ. Dar bănuiesc, evident. În esență, știu că avem o profesie care atestă competențe pe care nu le-a măsurat niciodată. Tehnic, e un scor fără nicio dovadă de validitate - netehnic, e doar o ștampilă.

Evident, în buna tradiție recentă a comunităților închise de oameni mai puțin competenți din România, apariția acestui admirabil document a fost întâmpinată la noi, în anumite cercuri, cu descreierate lozinci de "uitați ce vor să vă facă nenorociții!"


De ce s-ar putea să fie prea târziu

Unii din colegii mei cred că e prea târziu să schimbăm ceva, pentru că trăim într-o Românie care și-a pierdut speranța de mai bine. Aici, la defetism, mă despart eu de aceste voci critice. Nu cred că ne-am pierdut speranța, dar cred că ne-am pierdut (deocamdată) cvorumul.

O profesie se poate corecta singură pe trei căi. La noi, toate trei sunt astăzi închise, din motive perfect banale:

  • Piața. Când cumpărătorul nu poate deosebi calitatea, marfa proastă o scoate de pe piață pe cea bună (Akerlof, 1970). Iar clientul de psihoterapie nu poate judeca nici înainte, nici după: cele 26 de iluzii ale lui Lilienfeld lucrează și pentru el. Șarlatanul carismatic nu pierde clienți, ci îi câștigă. Abuzatori notorii vorbesc în continuare și au urmăritori care îi iubesc. E o componentă politică a comunității care nu e atât de deosebită de politica națională.
  • Regulatorul. Stigler (1971) a arătat acum o jumătate de secol că reglementarea tinde să ajungă în serviciul celor reglementați, în loc să rămână în slujba beneficiarului. Ce descrie Scoruș (2026) drept capturare nu e accidentul, ci e starea implicită a unui organism care trăiește din cotizațiile celor pe care ar trebui să-i verifice și, la o adică, sancționeze.
  • Votul. Aici e miezul, după mine. Colegiul Psihologilor e condus de aleșii breslei. Anul acesta, un proiect de lege care cerea masterat obligatoriu și examen național standardizat la intrarea în profesie s-a lovit de o petiție cu peste 10.000 de semnături, într-o profesie cu 38.000 de membri înregistrați; inițiatorii au început să-și retragă semnăturile, iar Senatul l-a respins cu 122 de voturi la 1 (Edupedu.ro, 2026; Ofițeru, 2026). Corect e să spun că proiectul avea defecte reale (condiționarea vechimii de un prag de venit era greu de apărat), că mulți semnatari aveau obiecții legitime și că APR însăși l-a susținut doar în principiu, ca un pas excelent spre mai multă profesionalizare, dar cerând amendamente. Dar aritmetica nu ține cont de intenții: într-o profesie în care intri cu trei ani de licență, în timp ce standardul promovat la nivel european e de trei plus doi plus unul (Ofițeru, 2026), orice ridicare a ștachetei lovește exact în cei care votează ... iar aceștia se vor apăra cu ghearele și cu dinții împotriva oricărei astfel de încercări.

Asta numesc eu masa critică - în toate cele trei componente. Efectul Dunning-Kruger sugerează că nivelul de competență de care ai nevoie ca să faci un lucru bine e același cu cel de care ai nevoie ca să-ți dai seama că îl faci prost (Kruger & Dunning, 1999) și eu cred că îl vedem la lucru aici. Nu că toți psihologii ar fi incompetenți, nici pe departe. Nu sunt, și cunosc destui psihologi excelenți încât să o pot spune liniștit: e o profesie cu oameni buni și competenți. Dar cred că am depășit pragul dincolo de care cei formați prost sunt suficient de mulți și de vocali încât să decidă, legitim și democratic, ce înseamnă „format bine”. Dincolo de acest prag, sistemul nu mai e stricat, ci e într-un echilibru ... prost. Ca să selectezi sistematic împotriva competenței nu ai nevoie de oameni răi, îți ajung un regulament prost și zece ani. Legea 213 e din 2004, deci au trecut 22 de ani de atunci - și fiecare an ne duce mai aproape de punctul fără întoarcere.

Există un precedent și nu e încurajator pentru cei care așteaptă reforma din interior. În 1910, Statele Unite aveau 155 de școli de medicină, multe dintre ele lamentabile. Raportul Flexner (1910) nu le-a convins să se îndrepte. A pus presiune pe autoritățile care acordau dreptul de practică, iar acestea le-au închis: în 1935 mai rămăseseră 66 (Kane, 2014) și da, au existat costuri reale în anumite comunități și segmente - chirurgia de acest tipă lasă cicatrici, chiar dacă rănile se vindecă rapid (Campbell et al., 2020). Baker et al. (2008) au făcut explicit comparația: psihologia clinică de azi seamănă cu medicina dinaintea acelei reforme.

Lecția e că bisturiul a venit din afară: ”profesia” nu s-a auto-corectat. Pentru noi, „din afară” înseamnă statul (care decontează deja diverse servicii psihologice și ar putea susține doar ce apare în ghiduri); înseamnă universitățile (unde, cel puțin în cele cu adevărat serioase, nivelul crește an de an); și înseamnă standardele europene. Și poate – dar mai greu de obținut – înseamnă un public care învață să întrebe „ce dovezi aveți?”.

Până atunci rămâne ce poate face o minoritate: să se facă vizibilă. Dacă majoritatea nu poate fi reformată prin vot, cei care lucrează după dovezi pot măcar deveni ușor de deosebit de ceilalți, prin angajamente publice, rezultate măsurate și standarde asumate voluntar. E, din câte știu eu, singurul răspuns cunoscut la problema lui Akerlof.


Bref…

Cei care mai spun aceste lucruri au dreptate și e bine că au curajul să o spună cu claritate. APR a spus-o în 2023 și a încasat-o – deși vom continua să o spunem, pentru că aceasta este menirea APR: să țină aprinsă flacăra științei psihologice. O spun și eu aici, cu niscaiva bibliografie, pentru că e singurul fel în care știu să spun lucruri. Delimitarea chirurgicală e necesară - doar că, de la un punct încolo, pacientul nu se mai poate opera singur.


Referințe

Akerlof, G. A. (1970). The market for "lemons": Quality uncertainty and the market mechanism. The Quarterly Journal of Economics, 84(3), 488-500. https://doi.org/10.2307/1879431

APA Presidential Task Force on Evidence-Based Practice. (2006). Evidence-based practice in psychology. American Psychologist, 61(4), 271-285. https://doi.org/10.1037/0003-066X.61.4.271

Asociația Psihologilor din România. (2023, 23 noiembrie). Avertisment asupra exploziei impactului practicilor neștiințifice în psihologie/psihoterapie și sănătate [Comunicat]. https://cdn.edupedu.ro/wp-content/uploads/2023/11/APR-Comunicat-Practici-Nestiintifice-2023-11-23.pdf

Baker, T. B., McFall, R. M., & Shoham, V. (2008). Current status and future prospects of clinical psychology: Toward a scientifically principled approach to mental and behavioral health care. Psychological Science in the Public Interest, 9(2), 67-103. https://doi.org/10.1111/j.1539-6053.2009.01036.x

Campbell, K. M., Corral, I., Infante Linares, J. L., & Tumin, D. (2020). Projected estimates of African American medical graduates of closed historically Black medical schools. JAMA Network Open, 3(8), Article e2015220. https://doi.org/10.1001/jamanetworkopen.2020.15220

Chambless, D. L., & Hollon, S. D. (1998). Defining empirically supported therapies. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 66(1), 7-18. https://doi.org/10.1037/0022-006X.66.1.7

David, D., & Montgomery, G. H. (2011). The scientific status of psychotherapies: A new evaluative framework for evidence-based psychosocial interventions. Clinical Psychology: Science and Practice, 18(2), 89-99. https://doi.org/10.1111/j.1468-2850.2011.01239.x

Edupedu.ro. (2023, 24 noiembrie). Guvernul și Parlamentul să reanalizeze „urgent” Codul Ocupațiilor din România, care recunoaște ocupații antiștiințifice precum astrologia sau numerologia - avertismentul Asociației Psihologilor din România. https://www.edupedu.ro/guvernul-si-parlamentul-sa-reanalizeze-urgent-codul-ocupatiilor-din-romania-care-recunoaste-ocupatii-antistiintifice-precum-astrologia-sau-numerologia-prin-care-se-introduc-apoi-mascat/

Edupedu.ro. (2026, 17 martie). Proiectul privind profesia de psiholog, respins de Senat cu 122 de voturi. Inițiativa merge la Camera Deputaților, for decizional. https://www.edupedu.ro/proiectul-privind-profesia-de-psiholog-respins-de-senat-cu-122-de-voturi-initiativa-merge-la-camera-deputatilor-for-decizional/

Flexner, A. (1910). Medical education in the United States and Canada: A report to the Carnegie Foundation for the Advancement of Teaching (Bulletin No. 4). Carnegie Foundation for the Advancement of Teaching.

Grove, W. M., Zald, D. H., Lebow, B. S., Snitz, B. E., & Nelson, C. (2000). Clinical versus mechanical prediction: A meta-analysis. Psychological Assessment, 12(1), 19-30. https://doi.org/10.1037/1040-3590.12.1.19

Hunsley, J., & Mash, E. J. (2007). Evidence-based assessment. Annual Review of Clinical Psychology, 3, 29-51. https://doi.org/10.1146/annurev.clinpsy.3.022806.091419

International Association of Applied Psychology & International Union of Psychological Science. (2016). International declaration on core competences in professional psychology. https://www.iaapsy.org/iaap-core-competences

Kane, T. J. (2014, April 9). A Flexner report on teacher preparation. Center for Education Policy Research, Harvard University. https://cepr.harvard.edu/news/flexner-report-teacher-preparation

Kruger, J., & Dunning, D. (1999). Unskilled and unaware of it: How difficulties in recognizing one's own incompetence lead to inflated self-assessments. Journal of Personality and Social Psychology, 77(6), 1121-1134. https://doi.org/10.1037/0022-3514.77.6.1121

Lilienfeld, S. O. (2007). Psychological treatments that cause harm. Perspectives on Psychological Science, 2(1), 53-70. https://doi.org/10.1111/j.1745-6916.2007.00029.x

Lilienfeld, S. O., Ritschel, L. A., Lynn, S. J., Cautin, R. L., & Latzman, R. D. (2014). Why ineffective psychotherapies appear to work: A taxonomy of causes of spurious therapeutic effectiveness. Perspectives on Psychological Science, 9(4), 355-387. https://doi.org/10.1177/1745691614535216

Ofițeru, A. (2026, 29 ianuarie). Cine și de ce vrea să schimbe Legea psihologului din România? Un proiect dezbătut în Senat stârnește rumoare între specialiști. Europa Liberă România. https://romania.europalibera.org/a/schimbarea-profesiei-de-psiholog/33657904.html

Scoruș, I. (2026, 9 octombrie). Prostituarea psihologiei - despre cum a devenit știința minții un rai al șarlatanilor. Contributors.ro. https://www.contributors.ro/prostituarea-psihologiei-despre-cum-a-devenit-stiinta-mintii-un-rai-al-sarlatanilor/

Stigler, G. J. (1971). The theory of economic regulation. The Bell Journal of Economics and Management Science, 2(1), 3-21. https://doi.org/10.2307/3003160

Tolin, D. F., McKay, D., Forman, E. M., Klonsky, E. D., & Thombs, B. D. (2015). Empirically supported treatment: Recommendations for a new model. Clinical Psychology: Science and Practice, 22(4), 317-338. https://doi.org/10.1111/cpsp.12122

Walfish, S., McAlister, B., O'Donnell, P., & Lambert, M. J. (2012). An investigation of self-assessment bias in mental health providers. Psychological Reports, 110(2), 639-644. https://doi.org/10.2466/02.07.17.PR0.110.2.639-644