11.08.2026

Pe scurt, cât să știi în ce te bagi dacă citești mai departe: postarea asta e despre o întrebare veche de un secol - cine ar trebui să decidă, experții sau ”poporul”? - și despre de ce e, de fapt, o întrebare prost pusă. Dacă n-ai chef de tot restul și vrei doar concluzia, iat-o: oamenii cu expertiză contează, nu-i ignora - dar nici nu-i ridica la rang de zei, fiindcă nici ei nu le știu pe toate și n-au nevoie de altare, ci de întrebări bune. Iar dacă tot e să fii atent la cineva, fii atent la cei care dau cu pietre în experți: rareori o fac din dragoste pentru adevăr și aproape întotdeauna au ceva de câștigat din demolarea lor.

* * *

Dau din când în când de câte o întrebare care sună atât de rezonabil încât uit să mă întreb dacă e chiar întrebarea corectă și mă reped să îi dau răspuns. Despre o astfel de întrebare scriu azi – în urma unei dispute avute într-un grup de prieteni. În acest grup avem un prieten tare priceput în a inventa fix astfel de întrebări ... după ce ne certăm pe marginea lor câteva ore, ne dăm seama că erau dileme false.

Bun, azi vorbim despre “Cine ar trebui să decidă politicile publice - experții sau cetățenii?” Pare o dilemă proaspătă, croită pentru epoca noastră, grevată de pandemii gestionate de epidemiologi și de referendumuri câștigate pe Facebook. Ei bine, întrebarea are în forma ei modernă aproape o sută de ani și are și doi tați intelectuali care nu s-au împăcat niciodată complet: Walter Lippmann și John Dewey. Vestea proastă e că nu au rezolvat-o. Vestea și mai proastă e că versiunea pe care ne-o povestim de obicei despre dezbaterea lor e, în bună măsură, o legendă pe care am inventat-o noi mai târziu. Dar să nu ne pripim.

În 1922, Lippmann publică Public Opinion, o carte care începe cu o observație incomod de actuală: nu reacționăm la lume, ci la “imaginile din mintea noastră” despre lume (Lippmann, 1922). Între realitate și noi se așază un “pseudo-mediu” - un decor mental construit din stereotipuri, titluri de ziar și lucruri pe care nu le-am văzut niciodată cu ochii noștri. Cetățeanul obișnuit, spune Lippmann, e ca un spectator care ajunge la teatru în actul al treilea și pleacă înainte de final: are opinii ferme despre o piesă pe care abia a apucat s-o zărească.

Concluzia lui e usturătoare și, dacă e să fim sinceri, deranjant de plauzibilă: autoguvernarea unei populații care își ia realitatea de-a gata din presă e o iluzie frumoasă. Lippmann inventează chiar și termenul care avea să facă o carieră glorioasă – “manufacturarea consimțământului” (“the manufacture of consent”, Lippmann, 1922), termen pe care Noam Chomsky avea să-l împrumute mai târziu fără să spună mereu “mulțumesc”. Soluția lui Lippmann? Nu abolirea democrației, ci o diviziune a muncii: experți și birouri de informații care digeră complexitatea pentru funcționarii aleși, iar cetățeanul rămâne cu rolul, deloc rușinos, de a alege periodic între elite concurente.

Ulterior, în The Phantom Public (1925), Lippmann duce ideea până la capăt: “publicul suveran și atotputernic” e o fantomă - util ca mit, inexistent ca realitate. Haideți să reținem detaliul ăsta, pentru că e locul unde povestea populară o ia razna: Lippmann nu spune “la o parte cu democrația”. Spune “hai să fim adulți în privința a ce poate și a ce nu poate face un cetățean între două servicii”.

John Dewey citește Public Opinion și face ceva ce rar mai vezi azi: îl laudă pe adversar. Într-o recenzie din The New Republic, îl numește “poate cel mai eficient rechizitoriu adus democrației așa cum e ea concepută în prezent, scris vreodată” (Dewey, 1922). E genul de compliment care sună a înmormântare. Dar Dewey nu capitulează - își ia cinci ani și, în 1927, răspunde pe îndelete în The Public and Its Problems.

Argumentul lui e elegant și subversiv: Lippmann are dreptate în privința simptomelor și greșește în privința diagnosticului. Da, cetățeanul e dezorientat. Dar nu pentru că ar fi incapabil prin natura lui, ci pentru că “Marea Societate” creată de aburi și electricitate - economia interconectată, impersonală, ilizibilă - a “eclipsat publicul” (Dewey, 1927). Oamenii nu-și mai văd nici măcar consecințele propriilor acțiuni, darămite să se organizeze în jurul lor. Marea Societate, spune Dewey memorabil, “poate fi o societate, dar nu e o comunitate” (Dewey, 1927).

Soluția lui Lippmann - dați treaba pe mâna experților - i se pare lui Dewey un leac mai rău decât boala. Să pui o castă de tehnocrați să decidă pentru popor înseamnă să garantezi că poporul nu va învăța niciodată să decidă, ceea ce e cam ca și cum ai interzice copiilor să meargă ca să nu-i vezi cum se împiedică. Pentru Dewey, democrația nu e un mecanism de numărat voturi, ci “un mod de viață asociat” (Dewey, 1916) - un proiect de educație, comunicare și asociere locală prin care “Marea Societate” apatică poate deveni o “Mare Comunitate” (Dewey, 1927). Cu alte cuvinte: nu-l scoți pe cetățean din ecuație, îl înveți matematica.

Dacă ai citit vreodată vreun manual de comunicare, ai întâlnit sigur o secțiune despre “dezbaterea Lippmann-Dewey”, prezentată uneori ca un meci de box în zece runde. Realitatea e mai plictisitoare și, de aceea, mai interesantă: cei doi nu au avut niciodată un schimb de replici propriu-zis. Dewey a scris două recenzii admirative (Dewey, 1922, 1925) și o carte care dialoga politicos cu ideile lui Lippmann. Atât. Nicio corespondență aprinsă, nicio duelare pe scenă.

Ca “dezbatere”, povestea a fost în mare parte împachetată retroactiv - teoreticianul James Carey fiind principalul responsabil pentru transformarea celor două contribuții într-un “meci” (Carey, 1989). Iar Michael Schudson merge și mai departe: susține că, în graba de a-l face pe Dewey erou al democrației participative, o generație întreagă de intelectuali (mai ales între 1986 și 1996) l-a rescris pe Lippmann în rolul de anti-democrat comod, deși omul era “ferm angajat față de democrația reprezentativă” și îi păsa mai degrabă de cum integrezi expertiza într-o democrație funcțională, nu de cum o desființezi (Schudson, 2008). Pe scurt: ne-am construit un ticălos ca să avem un erou. Foarte omenesc. Foarte nefolositor pentru gândit.

Îmi cer scuze pentru divagație – istoria e poate nerelevantă pentru întrebare în sine și pentru rezolvarea ei, dar reflexul meu de cercetător este să mă întorc cât mai mult în urmă, la sursele primare și ce descopăr acolo mă intrigă și, bănuiesc, poate naiv, că ar putea avea valoare și pentru alții.

Bun, înapoi la miza serioasă, dincolo de bârfa academică. Când reducem totul la “experți vs. popor”, cădem exact în capcana pe care Dewey o vedea cu un secol în urmă. Întrebarea sugerează că avem de ales între două tabere, când de fapt amândoi acești gânditori ne spuneau - fiecare în felul lui - că problema e infrastructura dintre ele. Lippmann voia instituții mai bune care să filtreze informația. Dewey voia instituții mai bune care să educe și să conecteze. Niciunul nu credea că poporul e prost, și niciunul nu credea că experții ar trebui să conducă singuri.

Mă uit la ultimii ani cu ochelarii ăștia. Cearta despre cine dictează politica sanitară în pandemie, despre cine “are voie” să aibă o opinie despre schimbările climatice, despre referendumuri câștigate cu jumătăți de adevăr virale - toate sunt, punct cu punct, “pseudo-mediul” lui Lippmann întâlnindu-se cu “publicul eclipsat” al lui Dewey (Whipple, 2005). Populismul contemporan e Lippmann pus pe dos: “poporul știe totul, experții nu știu nimic”. Tehnocrația contemporană e Lippmann luat prea în serios: “lăsați adulții din cameră să decidă”. Ambele ratează ce spuneau de fapt cei doi autori - că o democrație sănătoasă nu alege între cunoaștere și participare, ci construiește țevăria care le face să circule împreună.

Deci nu, nu trebuie să alegi între experți și popor. Întrebarea corectă, cea incomodă, cea care nu încape pe un banner de protest, e alta: ce fel de instituții, de școli și de presă ar face din cetățeanul obișnuit un om capabil să se guverneze - și de ce ne e mai ușor să ne certăm despre tabere decât să le construim? Nici Lippmann și nici Dewey nu mi-au dat răspunsul, deși tare mult mi-a plăcut să îl recitesc pe Lippmann și să îl citesc (pentru prima dată, recunosc) pe Dewey. Dar cei doi mi-au dat, în schimb, o întrebare mai bună. Iar dacă tot am inventat o dezbatere care n-a prea existat, măcar hai s-o purtăm acum, ca lumea.

Întrebarea e valabilă nu doar atunci când o punem la nivelul întregii societăți românești – ci și când o discutăm cu referire la o comunitate anume. Am văzut-o discutată într-o formă mai restrânsă în dezbateri publice ale unor comunități profesionale, de exemplu la psihologi, sau la medici. Am văzut-o acerb reprezentată în ambele ipostaze în diverse discuții legate de politicile educaționale.

De regulă în aceste contexte ia câteva forme – stereotipuri, dacă vreți, care sunt abil utilizate în lupta politică din aceste comunități. Trei sunt pregnante, le discut mai jos.

1. Regăsim în primul rând experții plini de ei, care știu mai bine ce e de făcut și care desconsideră ”prostimea” (vezi, tot la mine pe blog, eseul despre cotețe și găini). Adevărul e că nu am întâlnit niciodată pe nimeni care să se potrivească acestui stereotip, dar îl urâm cu toții, deci prinde bine să vopsim experții în această culoare dacă vrem să îi demonizăm și să scăpăm de ei. Expertul ăsta arogant e ca Yeti: toată lumea îl urăște, toți jură că există, dar nimeni n-a reușit să-l vadă vreodată.

Sigur, caricatura asta are o istorie academică reală: vine din ”modelul deficitului” din comunicarea științei, în care expertul presupune că publicul e un vas gol de umplut. Evident că nu e nimic nou sub soare, s-a scris mult pe tema asta - pentru cei care vor să se documenteze: critica clasică a acestei posturi (și a costurilor ei) e a lui Wynne (1992) și apare mai pe larg în volumul ulterior, Irwin & Wynne (1996); aș mai recomanda aici Fischer (2009) și neapărat Oreskes & Conway (2010), Merchants of Doubt, o carte foarte faină, în care autorii fix asta discută, cum portretul ”expertului disprețuitor” e adesea fabricat politic ca să discrediteze știința incomodă, sau, în comunitățile profesionale, oamenii cu reputație științifică puternică, care sunt inevitabil foarte credibili din punct de vedere politic, deci incomozi.

2. Regăsim de asemenea persoana nejustificat de plină de propria valoare (expertul auto-intitulat sau auto-perceput) deși nimic nu o recomandă ca expert – și poziția că, chiar și în aspecte tehnice și factuale/științifice, fiecare opinie e la fel de bună, importantă și valoroasă ca oricare alta. Și poziția asta e o tâmpenie la fel de mare ca prima, doar că pe asta o întâlnim deseori în realitate. Totuși, democrația nu înseamnă că părerea mea despre motorul avionului cântărește cât a inginerului. Înseamnă doar că avem amândoi dreptul să ne fie frică în același avion dacă se întâmplă ceva cu motorul. Nu uita, totuși, că democrația îți dă un vot, nu o diplomă.

Pentru cei care vor să sape la acest stereotip, textul pe care l-aș recomanda aici este Nichols (2017), The Death of Expertise – discută foarte bine exact confuzia dintre dreptul de a participa și pretenția că ignoranța ta cântărește cât cunoașterea altuia. Mecanismul cognitiv al auto-supraevaluării e celebrul Kruger & Dunning (1999). Iar varianta mediatică a ”toate opiniile sunt egale”, care poate duce și la un echilibru greșit, în care presa dă timp egal consensului și marginalului, e documentată empiric la Boykoff & Boykoff (2004). Asimov numea asta „ideea falsă că democrația înseamnă că ignoranța mea e la fel de bună ca cunoașterea ta" (Asimov, 1980). Iar în propriile mele cuvinte: ”În numele echilibrului, acordăm cinci minute gravitației și cinci minute domnului care crede că poate zbura. Publicul va decide.”

3. Regăsim apoi revoluționarul – care încearcă să ridice masele, pentru că știe că doar acestea îl pot ajuta să câștige jocul, care le biciuiește emoțiile, pentru că știe că doar așa le poate monta și pe care nimic nu îl deranjează mai mult decât (a) experții care pot purta discuția pe baza expertizei lor și (b) actorii calmi și care îi pun întrebări incomode. Revoluționarul – viitorul autocrat, actual anti-sistem – are nevoie să vorbească direct cu ”masele”, deci va fi teribil de încurcat de experți, adulții din cameră, vocea rațiunii. Pentru că nimic nu strică un miting mai repede decât un om care ridică mâna și întreabă politicos: ”...dar aveți și cifrele?”

Acest revoluționar e definiția manualului de populism anti-pluralist; aș recomanda aici Müller (2016), care discută cum populistul se pretinde unicul reprezentant moral al ”poporului adevărat". Dovada empirică că atitudinile populiste și anti-intelectualismul prezic respingerea consensului experților e fain expusă la Merkley (2020), cu rădăcini istorice ale ostilității față de ”omul educat” la Hofstadter (1963). Da, știu, cartea lui se numește ”Anti-Intellectualism in American Life”, dar e valabilă 101% și pentru România, nici o grijă.

Ca paranteză aici, sociologia profesiilor discută aceste războaie anti-experți nu doar în societatea largă, ci cu precădere în comunitățile profesionale, adică între oameni care ar trebui să prețuiască expertiza căci este în ADN-ul lor. ”Revoluționarul” dintr-un corp profesional poartă adesea un război de jurisdicție deghizat în democratizare și de aceea lupta e atât de acerbă tocmai la breslele cu miză de status (Abbott, 1988; Eyal, 2019).

4. Hai, poate mai e loc de un al patrulea personaj, pe care nu-l urăște nimeni - ceea ce e, de fapt, exact problema lui. E expertul care nu vrea nici să decidă în locul tău, nici să-ți vândă o singură soluție ambalată frumos, ci îți pune pe masă opțiunile reale, cu tot cu costurile și incertitudinile lor, și te lasă pe tine să alegi. Pielke (2007) îl intitulează ”brokerul onest al alternativelor de politici publice” (”honest broker”) și îl deosebește de ”avocatul cauzei”, care îngustează discret evantaiul de opțiuni până rămâne fix aceea pe care o voia el de la bun început. Brokerul onest face pe dos: lărgește evantaiul, în loc să-l strângă.

Problema e că figura asta nu prinde niciodată la aplauze. Nu demonizează pe nimeni, nu promite raiul, nu are un slogan care să încapă pe o pancartă - spune lucruri enervant de nuanțate, de genul „depinde, și iată de ce". Într-o ceartă în breaslă sau într-un platou de televiziune, brokerul onest e omul care vine cu un tabel la o bătaie cu bâte. Și totuși e rolul cel mai ”deweyan” cu putință - cel care nu-l scoate pe cetățean din ecuație, ci îi dă datele ca să poată gândi singur - motiv pentru care e și cel mai ușor de ignorat. Dacă tot căutam un erou în toată povestea asta, iată-l: plictisitor, onest și, de regulă, nechemat la a doua emisiune.

* * *

Și așa ajunge bietul expert, de regulă omul de știință, cercetătorul, omul mai educat, omul mai experimentat în acel domeniu, să fie urât și demonizat de toți actorii. Rezultatul este, evident, o decizie mai proastă pentru toată lumea.

Pentru că da, sigur că da, inteligența colectivă chiar funcționează, dar condiționat: are nevoie de diversitate cognitivă și de independența opiniilor (Landemore, 2013). Exact pe astea două le distruge demagogul când omogenizează emoția și sufocă vocile incomode - deci mobilizarea emoțională nu ”dă putere poporului”, ci îi sabotează capacitatea de a gândi împreună.

În opinia mea ceea ce se cuvine apărat aici este funcția expertizei, nu statutul experților - avem nevoie de cunoaștere în decizie și asta ar trebui prezervat. Merită specialiștii și respect? Probabil că da, dar asta nu mi se pare atât de central sau de critic.

Abbott, A. (1988). The system of professions: An essay on the division of expert labor. University of Chicago Press.

Asimov, I. (1980, 21 ianuarie). A cult of ignorance. Newsweek.

Boykoff, M. T., & Boykoff, J. M. (2004). Balance as bias: Global warming and the US prestige press. Global Environmental Change, 14(2), 125–136.

Carey, J. W. (1989). Communication as culture: Essays on media and society. Unwin Hyman.

Dewey, J. (1916). Democracy and education: An introduction to the philosophy of education. Macmillan.

Dewey, J. (1922). Public opinion [Recenzie a cărții Public opinion, de W. Lippmann]. The New Republic, 30, 286-288.

Dewey, J. (1925). Practical democracy [Recenzie a cărții The phantom public, de W. Lippmann]. The New Republic, 45, 52-54.

Dewey, J. (1927). The public and its problems. Henry Holt.

Eyal, G. (2019). The crisis of expertise. Polity Press.

Fischer, F. (2009). Democracy and expertise: Reorienting policy inquiry. Oxford University Press.

Hofstadter, R. (1963). Anti-intellectualism in American life. Alfred A. Knopf.

Irwin, A., & Wynne, B. (Eds.). (1996). Misunderstanding science? The public reconstruction of science and technology. Cambridge University Press.

Kruger, J., & Dunning, D. (1999). Unskilled and unaware of it: How difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-assessments. Journal of Personality and Social Psychology, 77(6), 1121–1134. https://doi.org/10.1037/0022-3514.77.6.1121

Landemore, H. (2013). Democratic reason: Politics, collective intelligence, and the rule of the many. Princeton University Press.

Lippmann, W. (1922). Public opinion. Harcourt, Brace. https://www.gutenberg.org/ebooks/6456

Lippmann, W. (1925). The phantom public. Harcourt, Brace.

Merkley, E. (2020). Anti-intellectualism, populism, and motivated resistance to expert consensus. Public Opinion Quarterly, 84(1), 24–48.

Müller, J.-W. (2016). What is populism? University of Pennsylvania Press.

Nichols, T. (2017). The death of expertise: The campaign against established knowledge and why it matters. Oxford University Press.

Oreskes, N., & Conway, E. M. (2010). Merchants of doubt. Bloomsbury Press.

Pielke, R. A., Jr. (2007). The honest broker: Making sense of science in policy and politics. Cambridge University Press.

Schudson, M. (2008). The “Lippmann-Dewey debate” and the invention of Walter Lippmann as an anti-democrat 1986-1996. International Journal of Communication, 2, 1031-1042. https://ijoc.org/index.php/ijoc/article/view/343

Whipple, M. (2005). The Dewey-Lippmann debate today: Communication distortions, reflective agency, and participatory democracy. Sociological Theory, 23(2), 156-178. https://doi.org/10.1111/j.0735-2751.2005.00248.x