About
Home page

Jumătate

8.09.2026

A ieșit azi raportul PISA 2025, singurul examen din România la care nu se dau meditații – iar asta se vede. Ca de obicei la fiecare trei ani, țara se împarte în două tabere: cei care sunt șocați și cei care se prefac că sunt șocați. Eu fac parte dintr-o a treia categorie, mai mică și mai plictisitoare - oameni care se uitaseră deja la termometru și care, de vreo zece ani, tot spun că pacientul are febră. Nimeni nu ne place la petreceri.

Hai să ne uităm la cifre, pentru că ele au avantajul că nu au opinii: - La Matematică, România are 419 puncte, în scădere cu 9 puncte față de 2022, cu 52% din elevi sub pragul de funcționalitate (a se citi ”analfabetism funcțional”). - La Lectură, România are 413 puncte, în scădere cu 16(!) puncte față de 2022, cu 48% din elevi sub pragul de funcționalitate (a se citi ”analfabetism funcțional”). - La Științe, România are 425 puncte, în scădere cu doar 3 puncte față de 2022, cu 46% din elevi sub pragul de funcționalitate (a se citi ”analfabetism funcțional”). Da, știu, doar cu 3 puncte - e ca și cum te-ai lăuda cu aerodinamica în timp ce cazi de la etajul zece.

Ce mai e de spus? Locul 25 din 27 în Uniunea Europeană. Sub noi, doar Bulgaria și Cipru - o poziție pe care o ocupăm cu o consecvență care ar merita, în alt domeniu, admirație. Adică singurul nostru avantaj competitiv european e că există Bulgaria și Cipru.

Eșantion: 10.362 de elevi din 321 de școli, dintre care 1.477 testați în limba maghiară. Deci nu e o eroare de eșantionare, nu e o școală nefericită din Vaslui, nu e „au picat ăia de la profesională". E țara noastră. Asta e ea.

Și, ca să fie clar că nu vorbim despre o ediție proastă, ci despre o pantă: față de 2015 (acum 3 ediții), am coborât constant și sigur: proporția elevilor sub pragul de competență a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, 9 la citire și 7 la științe. Zece ani de coborâre lină, ca un avion care aterizează frumos - doar că se cam termină pista, tovarăși...

Mai avem o parte memorabilă: la vârful distribuției, în categoriile de excelență (nivelurile 5-6), avem doar 4% la matematică, 2% la științe și - țineți-vă bine - 1% la citire. Adică unul din o sută de copii de cincisprezece ani din România poate face ce se cheamă, în limbaj tehnic, „lectură critică a unui text nefamiliar". Unu la sută. Cam cât e probabilitatea să nimerești un anume număr la ruletă, doar că aici nu câștigi nimic.

Hai să discutăm un pic – foarte rapid – despre de ce și cum de suntem aici (Partea I) și despre ce e de făcut acum (Partea II)?


Partea I. De ce e atât de ”nașpa”, când doar ce dăduserăm niște bani ”la sistem”?

Aici e întrebarea pe care am primit-o de patru ori azi, în variante ușor diferite: bine, dar am mărit salariile profesorilor, am băgat bani în sistem, am avut PNRR - de ce merge tot în jos? E o întrebare bună. Are, cred, cel puțin 7 răspunsuri (atâtea mi-au venit în minte mie, la repezeală), iar primul e poate cel mai jenant.

  1. Premisa e falsă: Noi nu investim masiv, nici pe departe! Datele Eurostat pentru 2023: România alocă educației 3% din PIB (absorbit în jur de 2.7%), iar aceasta ne plasează pe ... pe ... ultimul (mda!) loc în Uniunea Europeană. Media UE este 4.7% - și cei cu care ne comparăm au dublu sau triplu decât noi, e.g., Suedia 6.8%, Finlanda 6.3%. etc. Nu suntem penultimii sau în plutonul din spate - suntem ultimii, cu o marjă confortabilă. Și, ca să fie tabloul complet, detaliul care închide orice discuție: cheltuielile de capital reprezintă sub 5% din totalul alocat educației, cea mai mică pondere din UE. Traducere: aproape tot ce dăm pe educație se duce în funcționare, adică în salarii și în întreținerea a ceea ce deja există. Practic nu construim nimic. Deci nu, nu investim masiv, ci doar cheltuim. E o distincție pe care contabilii o știu de secole și pe care politicienii o redescoperă la fiecare ciclu electoral: bugetul nu e același lucru cu investiția, cum nici masa de prânz nu e același lucru cu un plan de nutriție.
  1. Am dat banii, dar nu am cumpărat nimic cu ei. Asta nu înseamnă că nu s-a dat nimic. S-a dat, cum să nu se dea? După greva din 2023, salariile au crescut serios, iar alocarea bugetară pentru 2024 a atins 4.3% din PIB - cea mai mare din ultimii cel puțin douăzeci de ani. Rezultatul măsurat un an mai târziu este clar: minus 16 puncte la citire. Nu mă înțelegeți greșit, nu spun asta ca argument împotriva salariilor decente - profesorii din România erau, și în bună măsură rămân, prost plătiți, iar un sistem care își plătește prost oamenii nu are dreptul moral să le ceară performanță. Spun altceva: anume că banii ăștia au intrat într-un sistem căruia nu i s-a cerut, în schimb, absolut nimic. Nicio schimbare de practică, niciun obiectiv de învățare, niciun indicator. Am turnat benzină premium într-o mașină fără roți și ne mirăm că nu accelerează.
  1. Cohorta asta e cohorta pandemiei - dar asta nu e o scuză. Elevii testați în 2025 aveau cincisprezece ani. Adică în martie 2020 erau în clasa a IV-a sau a V-a. Au pierdut exact tranziția primar-gimnaziu, adică exact momentul în care citirea încetează să mai fie decodare („știu literele, le leg") și devine înțelegere („știu ce spune textul și ce nu spune"). Dacă ai fi vrut, cu rea intenție, să alegi cei doi ani din biografia școlară a unui copil pe care să-i sabotezi ca să distrugi competența de lectură, ai fi ales probabil exact ăștia. Numai că, deh, pandemie a avut toată Europa. Diferența e că alții au avut pandemie și apoi un plan. Noi am avut pandemie și apoi... septembrie.
  1. Olimpicocrația. Sistemul nostru e optimizat pentru vârful distribuției, pentru că vârful produce fotografii frumoase și comunicate de presă. Avem o industrie națională de excelență - olimpiade, centre de excelență, pregătire suplimentară pentru cei buni - construită peste un sistem în care jumătate dintre copii nu trec pragul de funcționalitate. Iar acum uitați-vă din nou la cifra aia: 1% performeri de top la citire. Am optimizat pentru vârf și am ajuns să nu mai avem nici vârf. Ca psihometrician, îmi permit o observație de metodă: când te uiți exclusiv la coada dreaptă a distribuției, spui povești foarte frumoase despre o populație pe care de fapt nu ai măsurat-o. E ca și cum ai evalua sănătatea publică uitându-te la lotul olimpic – vezi ce sănătoși sunt românii noștri?
  1. Sistemul paralel de meditații. O parte semnificativă din învățarea reală din România se face după program, contra cost, în bucătării și în apartamente. Asta transformă școala publică dintr-o instituție de instruire într-una de certificare - locul unde se dau notele pentru ce ai învățat în altă parte. Nu am o problemă fundamentală cu meditațiile – ele există mai peste tot. Da, poate nu cu o asemenea amploare ca în România, însă ele sunt o realitate și în alte state. Deci nu, nu am o problemă de fond cu meditațiile – Daniel Funeriu scrisese zilele acestea ceva pe această temă, ca de obicei super-sharp, și da, sunt 100% de acord: existența meditațiilor nu e debilitantă pentru sistemul din România. Consecința unor meditații realizate în absența unei școli minimal performante este însă mai gravă decât pare: mecanismul acesta convertește inegalitatea economică direct în inegalitate de competență, cu o eficiență pe care puține politici publice o pot atinge. Adică: elevii care au părinți cu bani merg la meditații și astfel compensează absența unei școli solide – iar elevii care nu au părinți care să își permită ... rămân în urmă. Școala, marea promisiune despre șanse egale, este astfel un eșec.
  1. Paradoxul cinic al abandonului (partea pe care nimeni nu o spune la televizor) PISA testează copiii de cincisprezece ani care sunt încă în școală. Cei care au plecat nu apar nicăieri. România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană: 15.5% în 2025, față de o medie europeană de 9.1%. E drept, în scădere de la 16.8% în 2024 - cea mai mare scădere anuală din ultimii ani (și asta e o veste bună, să o spunem și pe asta!). Dar iată ce înseamnă asta pentru scorul de 413: scorul acela e obținut după ce sistemul a eliminat deja o parte dintre cei mai vulnerabili elevi. Rezultatul real al generației e mai prost decât rezultatul publicat. Și de aici gluma tristă, pe care v-o las ca temă de gândire: dacă mâine reușim să ținem toți copiii în școală - ceea ce e obiectivul corect, evident - scorul nostru PISA va scădea. Iar cineva, garantat, va scrie un editorial despre cum reforma a eșuat.
  1. Nu avem un sistem de măsurare. Avem evenimente de măsurare. O dată la trei ani ne uităm în oglindă, țipăm, dăm vina pe cine e la minister în ziua aia, și apoi punem oglinda la loc în debara. Nu există în România un sistem de monitorizare a învățării: bănci de itemi calibrați, ancorați între ani, cu scală comună, cu eșantioane anuale, care să-ți spună în martie 2027 dacă ce ai făcut în septembrie 2026 a funcționat. Evaluările naționale nu fac asta încă (colegii de la CNCE au competența de a face asta, sunt convins că pe viitor li se va și permite să facă așa ceva) - ele doar sortează elevi, nu monitorizează sistemul, și nu sunt comparabile de la an la an etc. Un sistem care se măsoară o dată la trei ani, cu un instrument construit de altcineva, pentru scopurile altcuiva, nu e un sistem care se conduce. E un sistem care primește vești.


Partea a II-a. Ce facem, totuși

Aici e partea în care, de obicei, autorul scrie „e nevoie de o schimbare de paradigmă" și pleacă mulțumit acasă. Încerc să fiu ceva mai concret.

Sunt mai mulți cei care scriu în aceste zile despre problema cu pricina și posibilele soluții. Am văzut scrise și mizerii ridicole, dar și texte foarte lucide. Unul dintre cele pe care le recomand este ce a scris Daniel David - o sinteză a rezultatelor și propriile lui propuneri de soluții, într-un text care merită citit cu atenție, căci vine de la un om care a fost și în interiorul sistemului, nu doar în tribună (https://danieldavidubb.wordpress.com/2026/09/08/in-sinteza-despre-rezultatele-pisa-2025-catastrofa-pe-intelesul-tuturor-si-antidotul-scolilor-qx/). Nu reiau ce spune el; mă duc pe direcția mea, care e a unui om care măsoară lucruri.

Înapoi la ce cred eu, rapid, pe puncte:

  1. Un sistem național de măsurare care să-și merită numele. Bănci de itemi calibrați psihometric, ancorare între ani, scală comună, eșantioane de monitorizare anuale, raportare publică. Fără asta, orice reformă e o rugăciune: faci ceva, aștepți trei ani, și afli de la OCDE dacă a mers. Costă, raportat la bugetul educației, aproape nimic. Și e singura investiție care îți spune dacă restul investițiilor funcționează. Faptul că nu o avem, după douăzeci de ani de rezultate PISA proaste, e cel mai bun indicator al faptului că nu am vrut cu adevărat să știm. Ca să fiu mai clar aici: pledez pentru un sistem național de monitorizare a progresului, nu de selecție (în liceu sau altminteri).
  1. Recuperare structurată, nu remediere improvizată. Diagnostic real la intrarea în gimnaziu, tutorat intensiv în grupe mici, intervenție intensivă pe citire în clasele III-VI. Citirea e variabila-cheie, pentru că ea limitează tot restul: nu poți rezolva o problemă de matematică pe care nu o poți citi. Cele 52 de procente de la matematică sunt, în bună parte, cele 48 de procente de la citire deghizate. Și „recuperare structurată" înseamnă protocol, materiale, oameni formați și evaluare a efectului – asta intervenția cu cea mai solidă bază de evidență din tot ce știm în educație (~0,3-0,4 SD), dar doar dacă e frecventă, în grupuri de 2-4 și cu material structurat, nu „două ore în plus vinerea, cu ce mai are doamna prin dosar".
  1. Formarea profesorilor pentru evaluare formativă. Nu cursuri cu credite transferabile în care se semnează prezența. Competența concretă de a citi ce anume nu știe un elev - nu că nu știe, ci ce anume - și de a acționa în aceeași săptămână, nu în următorul semestru. Un profesor care poate face asta valorează, în efect măsurabil asupra învățării, mai mult decât o clasă cu zece elevi mai puțin.
  1. Bani condiționați de rezultat, dar de rezultatul potrivit. Finanțare suplimentară pentru școlile care demonstrează progres al elevilor (value-added), nu scor brut. Diferența e esențială: dacă premiezi scorul brut, premiezi codul poștal (școala din centrul reședinței de județ) și îl pedepsești pe profesorul din Teleorman care a făcut minuni cu ce a avut. Dacă premiezi progresul, premiezi predarea. E o măsurătoare mai grea, dar se poate face. Se face în alte țări de vreo douăzeci de ani, deh.
  1. Curriculum mai puțin și mai adânc. Suntem campioni europeni la volum de conținut predat și codași la utilizarea lui. Tăiem 30% din conținut și punem timpul recuperat în aplicare, transfer și rezolvare de probleme deschise. Știu, știu - fiecare disciplină va explica, argumentat și pasional, de ce exact la ea nu se poate tăia nimic. Asta e conversația grea, și de asta nu a avut-o nimeni. Sau când am avut-o nu a fost dusă până la capăt ci ne-am înțeles cu toții, vorba fotbalistului, ca să fie bine, să nu fie rău.
  1. O condiție de igienă politică: continuitatea. Un copil face doisprezece (hai, treisprezece) ani de școală. În aceeași perioadă, România consumă mai mulți miniștri ai educației decât are copilul acela ani de studiu. Nicio reformă educațională din lume, absolut niciuna, nu produce efecte măsurabile în mai puțin de opt-zece ani. E nevoie de un pact multipartinic pe 12 ani – altfel, putem avea cea mai bună reformă din Europa, dar dacă o schimbăm la fiecare 5, 6, 10 luni, rezultatul va fi tot 413.

Bref…

Sunt 100% convins că nu avem o problemă de capacitate. Copiii români nu sunt mai proști decât cei polonezi sau estonieni - sunt exact la fel, și îi vedem cum performează superb când pleacă în alte sisteme. Nu avem nici, în mod fundamental, o problemă de bani, deși 3% din PIB e o rușine națională pe care ar trebui să o spunem mai des și mai tare.

Avem o problemă de proiectare. Am construit un sistem care selectează în loc să instruiască, care măsoară rar și prost, care premiază reproducerea și care își schimbă direcția mai des decât își schimbă manualele. Și apoi ne mirăm, la fiecare trei ani, că suntem unde suntem.

Eu cred că 413 nu e o notă, ci un diagnostic. Iar diagnosticul, așa cum orice psiholog vă va spune, nu e sfârșitul poveștii - e condiția minimă ca povestea să poată începe.

Ne vedem în 2028, la următoarea rundă de indignare programată. Sper să scriu atunci ceva mai scurt. Să mi se ierte aciditatea de azi – vine în urma unei zile în care am avut și conversații interesante cu oameni competenți și inimoși dar am auzit și multe tâmpenii spuse cu prețiozitate. Sper să se fi înțeles că titlul articolului se referă la jumătatea aceea din elevii României care e complet pierdută.


Referințe

Eurostat. (2026, iulie). Government expenditure on education. Preluat din analiza Economedia: România, ultima din UE la cheltuielile pentru educație - doar 3% din PIB

Eurostat. (2026). Early leavers from education and training. Preluat din: Edupedu.ro. România reduce abandonul școlar timpuriu cu 1,3 puncte procentuale în 2025

David, D. (2026, 8 septembrie). În sinteză, despre rezultatele PISA 2025: catastrofa pe înțelesul tuturor și antidotul școlilor QX. Blog personal

Edupedu.ro. (2024). Alocarea bugetară de 4,3% din PIB pentru Educație în 2024

OECD. (2026). PISA 2025 Results. Rezultatele pentru România, sintetizate în: Biziday