23.04.2025

La începutul acestui an (după ce mi-am terminat în decembrie 2024 mandatul de patru ani pe care l-am avut la European Journal of Psychological Assessment) am preluat, împreună cu colegul și prietenul meu Samuel Greiff (profesor la TU München), rolul de redactor-șef al revistei Intelligence — cea mai importantă publicație internațională dedicată cercetării în domeniul abilităților cognitive și inteligenței umane. Este o mare onoare ca noi doi să fi fost selectați pentru acest co-editorship - și o responsabilitate pe măsură. Revista este una emblematică și reprezintă un domeniu multidisciplinar fascinant - dar care a stat și în mijlocul unui număr de dispute foarte acide, în repetate momente în cei 50 de ani de existență.

Acum două săptămâni am publicat primul nostru editorial - care poate fi găsit aici: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0160289625000133

Editorialul nu este unul tehnic, ci mai degrabă o luare de poziție, care a fost foarte acut cerută de fostul Board Editorial, de actualul Board Editorial și de un număr semnificativ de cercetători din domeniu. Evident, cererea a venit în urma unei sensibilități existente față de excesiva politizare a cercetărilor legate de inteligență.

Editorialul nostru discută ce înseamnă să faci știință (”good science”) într-un domeniu cu implicații sociale serioase - cum putem păstra echilibrul între libertatea academică și responsabilitatea socială?

Pentru că subiectul e important (și deseori nu doar prost înțeles, ci voit distorsionat prin poziții partizane, motivate ideologic), m-am gândit să explic aici ce vrem să transmitem prin acest editorial — și de ce ar trebui să ne intereseze pe toți, nu doar pe cercetătorii sau universitarii care ar fi activi în aceasta zonă de cercetare sau, poate, în altele, chiar mai politizate.

Inteligența nu e doar un construct psihologic, ci este în același timp un subiect fierbinte. Când spui ”inteligență”, oamenii aud ”diferențe între indivizi” sau chiar, uneori, ”diferențe între grupuri”. E foarte ușor ca un articol științific să fie interpretat ca un argument despre cine e mai bun, mai capabil, mai merituos, iar asta s-a întâmplat nu o singură dată în trecut.

Evident, cercetarea despre inteligență umană nu se întâmplă într-un vid. Pe de o parte este influențată de atitudinile și principiile existente într-o societate – cercetarea a fost întotdeauna influențată de acest Zeitgeist, care a dictat nu doar cum studiem ci și ce studiem (în mod special ce ”merită” să fie studiat). Pe de altă parte, influențează la rândul ei, prin rezultatele publicate, felul în care ne gândim la oameni în viața noastră de zi cu zi, felul în care formulăm politici publice în educație, felul în care definim succesul academic și profesional și atâtea alte lucruri. E, deci, un teren cu potențial sensibil.

Acest potențial sensibil a fost surprins de două extreme – și, ca orice poziție extremă, ambele au doza lor de ridicol, la o analiză mai atentă. Pe de o parte, de-a lungul timpului, unii cercetători au folosit date incomplete sau prost interpretate pentru a susține idei discutabile, e.g., cu privire la diferențele între grupuri (”rase”); aceste studii au potențialul de a jigni, de a răni sau de a fundamenta politici discriminatorii. Pe de altă parte, alți cercetători au reacționat cerând cenzură radicală sau interzicerea unor subiecte, în numele corectitudinii politice. Ambele reacții sunt greșite.

Așadar, avem o extremă care folosește studii diverse (uneori de proastă calitate) pentru a justifica idei rasiste, elitiste sau pur și simplu greșite – sau care, într-o formă ceva mai castă, cercetători care susțin că nu le pasă ce ideologii fundamentează rezultatele lor, cât timp ele sunt știință bună. Și avem cealaltă extremă, care spune: Hai să nu mai cercetăm asta, e prea periculos sau prea supărător sau prea incorect – orice ar însemna acest ”incorect”, evident definit subiectiv de diverse grupuri în diverse feluri.

Noi credem că nici tăcerea și cenzura, nici cercetarea neglijentă nu sunt soluții. Deci ce susținem noi? Că trebuie să facem știință cu atât cu rigoare, cât și cu responsabilitate. Nu e un „ori-ori”, ci un „și-și”.

Ce înseamnă rigoare? Înseamnă să nu publici cercetări care trag concluzii puternice, cu impact mare, din date incomplete, inconcludente sau prost măsurate. Înseamnă să nu reduci explicațiile la niște etichete vagi — cum ar fi „rasă” sau „nivel socio-economic” — fără să ai un model clar care explică de ce ar conta. Înseamnă să nu reduci fenomene complexe (ca inteligența umană) la explicații simple și superficiale. Înseamnă să recunoști că o corelație nu înseamnă cauzalitate iar într-un domeniu de studiu care rareori este experimental, standardul pentru dovezile necesare pentru a susține cauzalitatea este foarte înalt. Înseamnă să ai modele teoretice solide, să arăți cauzalitate acolo unde se poate — și să recunoști limitările acolo unde nu se poate. În cuvintele nemuritoare ale lui Carl Sagan: enunțurile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare.

Un exemplu: Dacă un studiu arată că elevii dintr-un anumit cartier sau o anumită școală obțin scoruri mai mici la o serie de teste cognitive, nu e suficient să spui „acest cartier/școală are o problemă”. Trebuie să înțelegi contextul, motivul, mecanismul: sărăcie, calitatea școlilor, accesul la stimulare cognitivă acasă. Altminteri, doar pui doar o etichetă și te ștergi pe mâini - fără să înțelegi sau să explici de fapt nimic.

Ce înseamnă responsabilitate? Înseamnă să nu ignori faptul că rezultatele tale pot fi interpretate (sau manipulate) în spațiul public, uneori fără intenție malefică, dar deseori cu intenția evidentă de a susține un punct de vedere partizan. Înseamnă să scrii clar, să nu exagerezi, să eviți termeni ca „am demonstrat că...”, când de fapt tot ce ai găsit este o corelație bazată pe date incomplete. Înseamnă să oferi un rezumat accesibil și pentru cineva care nu e cercetător. Înseamnă să fii atent la limbaj, să nu folosești termeni stigmatizanți. Înseamnă să explici ce înseamnă dar și ce nu înseamnă concluziile tale — nu doar pentru colegii tăi de breaslă, ci și pentru jurnaliști, decidenți politici sau alți posibili cititori interesați, dar mai puțin titrați în aspectele metodologice din spatele acestor studii.

Un exemplu e binevenit și aici: Uneori, cercetările arată diferențe mici între sexe în anumite tipuri de sarcini cognitive, care măsoară aptitudini cognitive specifice. Deși știm că din punctul de vedere al mediei inteligenței generale bărbații și femeile nu diferă, o concluzie că cele două sexe diferă în anumite tipuri de sarcini cognitive, care este enunțată neglijent, titlul poate foarte ușor să devină în presă: „Bărbații sunt mai inteligenți decât femeile” — și uite așa miturile revin. Aici intervine responsabilitatea cercetătorului: să comunice cu grijă, să nu lase loc de interpretări greșite, să nu alimenteze idei toxice – și mai ales false.

Pentru că încrederea în știință nu e un dat -este se câștigă greu și se pierde ușor. Dacă vrem ca ceea ce facem în laborator sau în studiile noastre să conteze, trebuie să arătăm că suntem conștienți de impactul pe care îl putem avea în societate.

Am cerut în acest editorial ca autorii care doresc să publice în Intelligence să fie transparenți, prudenți în concluzii, și clari cu privire la limitări - să declare limitele concluziilor lor (limite, de fapt, în capacitatea de generalizare a concluziilor), să ofere rezumate accesibile publicului larg și să evite suprainterpretările. În plus, le-am cerut să practice cât mai mult posibil știință deschisă (”open science”): să expună public datele, metodele, codul de analiză și să preînregistreze cât mai des posibil studiile lor.

Nu facem asta pentru că am vrea să cenzurăm idei sau cercetări – respingem absolut ideea de a exclude de la publicare a priori anumite teme sau anumite domenii de studiu în numele ”corectitudinii politice” – nu despre asta e vorba – ci pentru că vrem ca știința publicată în paginile acestei reviste emblematice să fie robustă, clară și de încredere. Dacă, în urma unui studiu puternic din punct de vedere metodologic, concluziile rezultate vor fi deranjante pentru un grup sau altul – asta nu e un motiv de nepublicare. Dar, după cum ziceam: ne așteptăm la un standard metodologic ridicat.

Pentru mine, asta e și o miză personală. Cred că putem vorbi despre subiecte dificile fără frică - dar și fără aroganță. Cred că putem face știință care să fie atât precisă, cât și relevantă. Și cred că, dacă vrem să avem un impact real, trebuie să ieșim din cercul nostru și să vorbim clar, onest, uman dar și fără frică de bullying – care din păcate a fost acut resimțit în ultimul deceniu de mulți cercetători din domeniul inteligenței.

Aș fi curios ce cred colegii mei din România despre asta — fie că sunteți studenți, profesori, cercetători sau doar oameni curioși. E o temă care ne privește pe toți și din păcate rar sau deloc discutată la noi.

***

Aș vrea ca blogul acesta să fie un loc unde pot face asta mai des - adică să vorbesc despre subiecte dificile cu echilibru: fără frică dar și fără aroganță.

Aceasta este prima postare în acest nou proiect, acest spațiu virtual pe care l-am creat tocmai pentru a pune în cuvinte idei, întrebări și observații din viața mea profesională — fie că e vorba despre cercetare științifică, educație, scris, sau reacții la ce se întâmplă în jurul meu. Slavă Domnului, de comentat cu prietenii și colegii le comentez tot timpul.

Dar nu am simțit niciodată dorința de a ieși cu ele prea public. Pe de altă parte, cartea mea din 2023, cea referitoare la testarea standardizată în educație, publicată la Humanitas, mi-a arătat cât de mult impact poți avea cu idei științifice explicate pe îndelete și mi-a trezit dorința de a scrie mai mult în limba română și pentru România - un lucru pe care cercetătorii orientați internațional rareori îl fac și care am observat (cu mirare, recunosc) că îmi lipsește.

Uneori voi povesti despre lucruri la care lucrez, alteori voi încerca să explic teme complexe într-un mod cât mai accesibil - așa cum le înțeleg eu, evident, cine știe cât de corect sau cât de distorsionat. Alteori, poate voi scrie doar ca să-mi clarific mie gândurile. Sper să fie un loc de dialog, nu un monolog — și dacă vrei să comentezi, să întrebi sau să adaugi o perspectivă, ești mai mult decât binevenit să îmi scrii.