3.04.2026

Mai specific, am patru idei de scos în evidență aici care mi-au fundamentat decizia - sper să vă conving și pe voi: (a) inutilitatea dezbaterii, (b) umanizarea adversarului, (c) natura emoțională - și nu rațională - a extremismului și (d) necesitatea consecințelor sociale.

Îi resping pe extremiști nu pentru că n-aș putea să le demontez pozițiile. Îi resping pentru că sunt oameni răi, în sensul propriu al cuvântului - malițioși, animați de ură, construiți pe dispreț față de celălalt. Iar răutatea nu se poate combate cu argumente. Nici o dezbatere nu poate dovedi că cineva este rău la suflet. Poate cel mult demonstra că a greșit undeva, într-un lanț logic - dar nici asta nu contează, pentru că buna-credință lipsește din ecuație de la bun început. Nu vor ridica niciodată mâna să recunoască vreo eroare. Rezultatul ar fi doi oameni care vorbesc în paralel, fiecare pentru publicul propriu, fără nicio clipă de contact real – am vorbi unul la altul și nu unul cu altul.

Aici nu am o intuiție ci mă bazez pe ce spune știința, în varii forme. Dan Kahan a documentat extensiv un fenomen pe care îl numește identity-protective cognition - tendința oamenilor de a procesa informațiile nu în căutarea adevărului, ci în apărarea identității grupului din care fac parte (Kahan, 2013). Cu alte cuvinte, credințele și pozițiile politice devin un semn de apartenență la grupuri cu care individul se identifică, iar respingerea argumentelor contrare devine, din punct de vedere individual, un act perfect rațional - nu o eroare de gândire, ci o strategie de supraviețuire socială (Kahan, 2017). Mai îngrijorător este că același studiu arată că persoanele cu capacități cognitive mai ridicate manifestă o tendință și mai puternică de a evalua selectiv dovezile în conformitate cu orientările lor politice - adică mai multă inteligență nu înseamnă neapărat mai puțină părtinire, ci dimpotrivă, o părtinire mai bine camuflată (Nyhan & Reifler, 2010). La aceasta se adaugă și cercetările despre motivated reasoning: oamenii care sunt motivați să apere o identitate sau o credință existentă tind să raționeze spre o concluzie preferată, mai ales atunci când subiectul este unul cu miză identitară. Expunerea la argumente contrare nu rezolvă problema - dimpotrivă, persoanele expuse la mesaje care intră în conflict cu atitudinile lor sunt predispuse să le contraargumenteze prin raționament motivat, ceea ce accentuează diferențele percepute dintre grupuri și le consolidează angajamentul față de credințele preexistente (Bail et al., 2018). Pe scurt: o dezbatere cu un extremist nu este o oportunitate de a-l convinge. Este o oportunitate de a-l ajuta să devină și mai extremist.

Dincolo de toate acestea, orice dezbatere publică produce un efect colateral inevitabil: îl face pe adversar să pară om, să pară normal. Îl prezintă ca pe un interlocutor valid, rezonabil, capabil de dialog onest. Îi oferă acel lustru de normalitate pe care altfel nu l-ar putea obține. Extremiștii nu sunt parteneri de bună-credință și nu trebuie tratați ca atare.

Studiile din domeniul psihologiei sociale și politice confirmă că acest efect de umanizare nu este o impresie subiectivă, ci un mecanism documentat. van Prooijen & Krouwel (2019) au identificat trei trăsături psihologice care caracterizează extremismul politic, indiferent de culoarea ideologică: o percepție simplificată, alb-negru, a lumii sociale; supraîncredere în propriile judecăți; și o toleranță mai scăzută față de grupuri și opinii diferite față de cea a moderaților politici. Cu alte cuvinte, interlocutorul extremist nu are, structural, capacitatea de a purta un dialog onest - nu pentru că ar fi lipsit de inteligență, ci pentru că arhitectura sa cognitivă și afectivă nu include această opțiune. În acest context, dezbaterea publică îi oferă tocmai ceea ce îi lipsește în mod natural: aparența de om rezonabil. Mai mult, legitimizarea politică este unul dintre factorii-cheie care contribuie la intrarea în mainstream a extremismului (Ebner, 2023) - o dezbatere în care extremistul este tratat ca un egal nu este un act neutru, ci unul de legitimizare activă. Nu îi combați ideile, ci îi construiești platforma.

Ziceam mai devreme că extremiștii nu sunt parteneri de bună-credință și nu trebuie tratați ca atare. Și asta pentru că fundamentul credințelor lor nu are nimic rațional. Nu au ajuns la ce cred prin deliberare sau analiză critică - cred ceea ce cred pentru că au nevoie să creadă asta. Superioritatea etnică, apartenența la un grup ales, identitatea construită pe excluderea și demonizarea celorlalți nu sunt concluzii intelectuale, ci nevoi psihologice profunde, reacții viscerale la anxietăți pe care niciun argument nu le poate atinge. Niciun silogism nu vindecă o nevoie emoțională.

Din nou, nu mă bazez aici pe intuiție, ci pe studii din care emerge o concluzie suficient de clară încât să pună capăt oricărei dezbateri despre dezbateri. Arie Kruglanski (U. Maryland) a construit, în decurs de mai multe decenii, ceea ce astăzi se numește Significance Quest Theory - teoria conform căreia nevoia de semnificație personală, dorința de a conta, de a fi cineva și de a avea un sens în viață este forța motivațională dominantă care stă la baza extremismului (Kruglanski et al., 2018). Cu alte cuvinte, extremistul nu a analizat datele și a ajuns la o concluzie greșită - ci mai degrabă a simțit o nevoie viscerală de a conta, iar ideologia i-a oferit răspunsul. Aceeași logică apare și la nivelul ideologiilor politice mai largi: o meta-analiză masivă realizată de Jost et al. (2003), care a sintetizat date din 88 de studii desfășurate în 12 țări, cu peste 22.000 de participanți, a arătat că mai mulți predictori psihologici ai conservatorismului extrem includ anxietatea față de moarte, intoleranța față de ambiguitate, nevoia crescută de ordine și structură, și teama de amenințare și pierdere - toți indicatori ai unor stări afective, nu ai unor erori de raționament. În același registru, van Prooijen et al. (2019) au arătat (am vorbit despre acest grup de cercetători anterior) că extremiștii politici reduc în mod sistematic problemele complexe la modele cauzale simpliste, ceea ce le alimentează certitudinea și supraîncrederea. Nu pentru că ar gândi mai puțin, ci pentru că nevoia lor psihologică de claritate și de răspunsuri definitive îi împinge în această direcție. Ideologia nu este, pentru ei, o concluzie la care au ajuns, ci este un leac pentru o rană emoțională. Și, dacă îmi este îngăduit să spun asta direct: rănile nu se vindecă cu silogisme.

Nu poți schimba un extremist prin logică. Ceea ce poți schimba - și ceea ce ar trebui să fie prioritatea noastră colectivă - este terenul social fertil pe care înfloresc astfel de ideologii: contextul social, economic și cultural care le face atractive. Iar asta implică un angajament ferm al societății în ansamblu: extremismul nu se tolerează, nu se recompensează și nu se normalizează - nici în spațiul public, nici în cel politic, nici în cel educațional, nici în cel economic. Și mai înseamnă ceva: că aceia care îmbrățișează și propagă aceste ideologii trebuie să știe că există costuri reale pentru alegerea pe care o fac.

Știința este clară și pe acest palier. Cercetările lui Pfundmair & Wesselmann (2024) arată că excluderea socială are un rol central în înțelegerea motivelor pentru care indivizii manifestă o disponibilitate crescută de susține sau de a acționa ilegal sau violent în numele unei cauze politice, religioase sau ideologice. Cu alte cuvinte, extremismul nu crește în vid, ci pe un teren social și economic pregătit. Iar dacă acesta este solul din care crește, atunci tot acolo trebuie intervenit. Modelele de deradicalizare eficiente confirmă această logică: programele de deradicalizare la nivel global accentuează trei piloni esențiali - reinterpretarea ideologică, sprijinul în fața dificultăților vieții (educaționale, ocupaționale), și consolidarea rețelelor emoționale și sociale, adică re-incluziunea. Schimbarea nu vine dintr-un argument câștigat, ci dintr-un context social reorientat. La fel de relevantă este și cercetarea lui Gelfand et al. (2011), care, pe baza unui studiu desfășurat pe 33 de națiuni, arată că acele societăți care sunt „strânse" - cele cu norme sociale puternice și toleranță scăzută față de comportamentul deviant - se disting sistematic de societățile „laxe" și că forța normelor sociale contează enorm în modelarea comportamentului individual. Coroborez aceste rezultate cu cercetările asupra sancțiunilor sociale, care arată că amenințarea izolării sociale ca răspuns la devierea de la comportamentul aprobat al grupului motivează schimbarea comportamentală (Douglas et al., 2024). Pe scurt: dacă societatea stabilește clar că anumite poziții și comportamente au un cost real - social, economic, profesional - acest cost contează. Nu convinge neapărat. Dar descurajează. Și uneori, acest lucru este suficient.

* * *

Las aici o traducere dintr-un text publicat pe Substack al lui A. R. Moxon, un remarcabil si activ autor contemporan (mi-a plăcut mult The Revisionaries, pe care îl recomand cu căldură, un roman SF greu de încadrat într-un tipar clar) – cuvintele lui se potrivesc mult cu ceea ce simt și eu despre extremiștii noștri de astăzi:

Așadar, tot ce am putut eu să ofer astăzi a fost ”the cold shoulder” - nu o scenă de dezbatere, nu o platformă și nu legitimitate.

Asta am ales azi. Oi fi greșit, oi fi decis corect ...

Bail, C. A., Argyle, L. P., Brown, T. W., Bumpus, J. P., Chen, H., Hunzaker, M. B. F., Lee, J., Mann, M., Merhout, F., & Volfovsky, A. (2018). Exposure to opposing views on social media can increase political polarization. Proceedings of the National Academy of Sciences, 115(37), 9216–9221. https://doi.org/10.1073/pnas.1804840115

Douglas, B. D., Brauer, M., & Gelfand, M. J. (2024). Social sanctions in response to injunctive norm violations. Current Opinion in Psychology, 59, 101850. https://doi.org/10.1016/j.copsyc.2024.101850

Ebner, J. (2023, August 10). From margins to mainstream: How extremism has conquered the political middle. International Centre for Counter-Terrorism (ICCT). https://icct.nl/publication/margins-mainstream-how-extremism-has-conquered-political-middle

Gelfand, M. J., Raver, J. L., Nishii, L., Leslie, L. M., Lun, J., Lim, B. C., … Yamaguchi, S. (2011). Differences between tight and loose cultures: A 33-nation study. Science, 332(6033), 1100–1104. https://doi.org/10.1126/science.1197754

Jost, J. T., Glaser, J., Kruglanski, A. W., & Sulloway, F. J. (2003). Political conservatism as motivated social cognition. Psychological Bulletin, 129(3), 339–375. https://doi.org/10.1037/0033-2909.129.3.339

Kahan, D. M. (2013). Ideology, motivated reasoning, and cognitive reflection. Judgment and Decision Making, 8(4), 407–424.

Kahan, D. M. (2017). Misconceptions, misinformation, and the logic of identity-protective cognition. Cultural Cognition Project Working Paper Series, No. 164, Yale Law School.

Kruglanski, A. W., Jasko, K., Webber, D., Chernikova, M., & Molinario, E. (2018). The making of violent extremists. Review of General Psychology, 22(1), 107–120. https://doi.org/10.1037/gpr0000144

Nyhan, B., & Reifler, J. (2010). When corrections fail: The persistence of political misperceptions. Political Behavior, 32(2), 303–330. https://doi.org/10.1007/s11109-010-9112-2

Pfundmair, M., & Wesselmann, E. D. (2024). How social exclusion makes radicalism flourish: A review of empirical evidence. Journal of Social Issues, 80, 341–359. https://doi.org/10.1111/josi.12520

van Prooijen, J.-W., & Krouwel, A. P. M. (2019). Psychological features of extreme political ideologies. Current Directions in Psychological Science, 28(2), 159–163. https://doi.org/10.1177/0963721418817755

van Prooijen, J.-W., Krouwel, A. P. M., & Emmer, J. (2018). Ideological responses to the EU refugee crisis. Social Psychological and Personality Science, 9(2), 143–150. https://doi.org/10.1177/1948550617731501