Scriu aici o scurtă intrare pe blogul personal, profitând de liniștea de sărbători, care îmi dă un pic de răgaz să îmi mai culeg gândurile. Am trecut printr-o perioadă teribil de tulbure la nivel personal și, deși s-ar fi cuvenit să fac acest anunț de acum o lună, efectiv nu am reușit să mă culeg. Mă învrednicesc acum, după ce mulți dintre prietenii mei au auzit oricum vestea în alte feluri și după m-au mustrat în felul lor că nu am dat șfară în țară. Dar, deh, cei care mă știu (mai ales oamenii foarte dragi care au fost acolo la decernare), cunosc și faptul că nu mă grozăvesc prea mult în spațiul public nici cu bunele și nici cu relele.

Așadar: la începutul lui decembrie am primit Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române. O spun direct: a fost o onoare deosebită — și una profund neașteptată. Nu pentru că nu mi-aș fi respectat munca (îl parafrazez aici pe Nichita Stănescu și spun cu convingere: ”eu cred în vocația mea de om de știință și scriitor despre știința mea – dacă nu aș crede, nu aș mai scrie!”), ci pentru că, în general, nu scrii o carte ca să iei premii. O scrii pentru că simți că trebuie spus ceva important, clar și onest, într-un spațiu în care, de prea mult timp, lucrurile sunt fie complicate inutil, fie evitate cu grijă.

Premiul a fost acordat pentru cartea mea Testarea standardizată în educație, apărută în 2023 la Editura Humanitas. O carte care, încă de la apariție, a stârnit reacții puternice. A fost citită, răscitită, comentată, criticată, apărată, discutată în contexte academice, în presă, în școli, în cancelarii și în conversații private. A produs valuri — și nu pentru că ar fi spus ceva scandalos, ci pentru că a spus lucruri incomode, dar necesare. Și mai ales lucruri cu care educația din România, atât de plină de ea și atât de suficientă sieși, nu era obișnuită (și asta, în sine, de regulă definește la noi ceva alogen, respingător și scandalos).

Este prima carte din România care vorbește calm, riguros și pe înțelesul tuturor despre testarea standardizată: ce este, ce nu este, de ce este folosită pe scară largă în țări cu sisteme educaționale performante și, mai ales, cum ar putea fi aplicată responsabil în România. Fără sloganuri, fără demonizări, fără idealizări naive. Doar cu ceva date, ceva știință, principii solide, exemple și multă grijă față de elevi și profesori și părinți.

De ce a fost nevoie de o astfel de carte? Pentru că, la noi, testarea standardizată a fost mult timp fie un bau-bau ideologic, fie un instrument prost înțeles. A fost asociată reflex cu reducționismul, cu etichetarea, cu selecția nedreaptă. În realitate, problema nu este testarea standardizată în sine, ci cum este construită, cum este interpretată și ce decizii sunt luate pe baza ei. În lipsa unor evaluări solide, comparabile și transparente, educația funcționează mai degrabă pe impresii, intuiții și excepții ridicate la rang de regulă.

Cartea mea a încercat să facă un lucru simplu și greu în același timp: să aducă o conversație matură într-un spațiu dominat de emoție, suspiciune și polarizare. Să arate că testarea standardizată poate fi un instrument de echitate, nu de excludere; un instrument de diagnoză, nu de pedeapsă; un sprijin pentru profesori, nu un adversar al lor. Și, poate cel mai important, că fără date bune nu putem avea politici educaționale bune.

Faptul că această carte a fost recunoscută de Academia Română, prin Premiul „Ion Petrovici”, are pentru mine o semnificație specială. Ion Petrovici a fost un intelectual al rigorii, al clarității și al responsabilității publice – un filosof moldovean, decan al Facultății de Litere și Filozofie din Iași, un erudit care a crezut în educație (și care a fost ministru al educației). A primi un premiu care îi poartă numele pentru o carte despre evaluare, standarde și responsabilitate în educație este, simbolic, un lucru foarte puternic.

Privesc acest premiu nu ca pe o validare personală, ci ca pe un semn că discursul bazat pe dovezi începe să își facă loc. Că în România aceasta pe care prea des o percep ca polarizată și reducționistă, există totuși deschidere pentru nuanță. Că putem discuta despre reconfigurare și inovare în educație (observați că evit să spun ”reformă”!) fără să ne certăm a priori. Că putem recunoaște problemele sistemului fără să culpabilizăm actorii din interiorul lui.

Dacă această carte a reușit ceva, atunci acel ceva este faptul că a mutat discuția de la „suntem pro sau contra testării” la „ce fel de evaluare vrem și cu ce scop”. Iar dacă premiul primit ajută ca această conversație să continue, mai aplicat, mai serios și mai onest, atunci valoarea lui depășește cu mult dimensiunea simbolică.

În final, rămân cu recunoștință – față de Lidia Bodea și colegii de la Humanitas, față de colegii mei de la BRIO, față de colegii de la Universitatea din București (mai ales echipa laboratorului, care mi-a susținut întotdeauna munca), față de cititori, față de cei care au fost de acord și față de cei care m-au contrazis argumentat. Și cu speranța că educația din România va continua să se construiască mai mult pe date, competență și bună-credință și mai puțin pe frică, mituri și improvizație. Premiul „Ion Petrovici” este, pentru mine, un semn că suntem pe un drum care merită continuat.