Scriu doar acum aceste gânduri, pentru că am fost prea întristat în ultimele trei zile ca să mă văd în stare să scriu ceva coerent despre prietenul Filaret ”Fil” Sîntion, care ne-a părăsit din păcate prea repede. Deși nu am mai ținut cu el legătura așa de intens cum obișnuiam acum mai mulți ani, știam că este bolnav – dar nu am știut niciodată cât de grav, iar plecarea lui m-a luat prin surprindere. Fil a fost un prieten loial – un prieten cu 20 de ani mai în vârstă, mult mai trecut prin experiențe și, cred eu, mai echilibrat în felul în care lua în piept valurile, ploile, furtunile acestei vieți.

Au trecut așadar doar câteva zile de când profesorul Filaret Sîntion ne-a părăsit. Pentru comunitatea academică din Constanța și pentru generații întregi de studenți la psihologie, dispariția sa înseamnă mai mult decât pierderea unui cadru didactic: înseamnă plecarea unuia dintre oamenii care au pus temelie unei școli.

Conf. univ. dr. Filaret Sîntion a fost cadru didactic al Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universitatea Ovidius din Constanța, unde a activat timp de peste două decenii. A fost fondator al facultății și a ocupat funcția de director al Departamentului de Psihologie în perioada 2006–2010. Între 2002 și 2010 a fost cadru didactic titular, iar din 2010 până în 2025 a continuat să contribuie ca profesor asociat.

Doctor în psihologie, profesorul Sîntion a fost implicat activ în viața profesională a breslei. A fost membru al Asociației Psihologilor din România, al Colegiul Psihologilor din România (inclusiv pentru o perioadă scurtă, în structurile de conducere ale CPR), al Asociației de Psihologie Industrială și Organizațională (din 1997, unul dintre membrii fondatori), al Asociației Psihologilor Mării Negre (din 2002, din nou unul dintre membrii fondatori) și al Asociației Psihologilor în domeniul Securității Naționale și Ordinii Publice.

Activitatea sa didactică și științifică a acoperit domenii precum psihologia socială, dinamica grupurilor, psihologia militară și psihologia navală. A coordonat programul de master în Psihologie militară în perioada 2009–2012, contribuind la formarea unei nișe profesionale distincte în peisajul psihologiei românești.

În plan editorial, a publicat volume care au devenit repere pentru studenți și practicieni: Statistica psihologică, vol. 1 (2009), Introducere în psihologia socială (2010), Psihologie navală (2014), Psihologia relațiilor interpersonale (2018), precum și lucrări dedicate metodologiei cercetării în științele socio-umane. Aceste cărți reflectă preocuparea sa constantă pentru rigoare metodologică și pentru ancorarea psihologiei în contexte sociale și profesionale concrete.

Dincolo de universitate, profesorul Sîntion a fost comandor de marină în rezervă — o dimensiune biografică ce a influențat direcțiile sale academice, în special în dezvoltarea psihologiei navale și militare în România.

Datele biografice și lista realizărilor nu pot surprinde pe deplin impactul unui profesor asupra studenților săi. Dar ele arată clar că Filaret Sîntion a fost unul dintre cei care au construit instituțional și academic psihologia la Constanța, contribuind la dezvoltarea unor programe, direcții de cercetare și comunități profesionale care vor continua să existe și după noi.

Eu l-am cunoscut când am intrat la doctorat – era cu 20 de ani mai în vârstă decât noi toți, un om cu experiență, care era tratat de profesorii clujeni cu respectul cuvenit unui coleg, nu unui învățăcel. Ne-a luat sub aripa lui pe cei mai tineri: Hedi, Dorina, Doru si eu – noi 5 am fost parte din aceiași grupă. Țin minte că era încă ofițer activ de marină și era tot timpul îmbrăcat în haina militară – iar uniforma de marină chiar arată bine și impune respect.

De atunci, după doctorat, mi-a întins o mână când eram la începutul carierei si m-a invitat câțiva ani la rând să predau la Universitatea Ovidius din Constanța, unde am ajutat un pic în clădirea programului masteral prin cursurile ținute de mine. Știu că era frustrat că nu poate construi mai mult și mai repede, dar nu s-a lăsat – cu instrumentele și resursele avute cred că a lăsat urme pozitive vizibile în psihologia noastră.

În ultimii 5-10 ani m-a consultat deseori pe teme la care considera că mă pricep – și mi-a făcut întotdeauna plăcere să discutăm atunci când ne sunam. Nu am fost întotdeauna de acord pe toate temele – de exemplu, el nu împărtășea cinismul meu legat de inteligența emoțională, în schimb a fost mult mai radical decât mine în credința lui în merit și în faptul că, deși oamenii au drepturi egale în fața legii, oamenii nu sunt egali.

Era incredibil de glumeț – cred că ”pișicher” e cuvântul corect pentru a-l caracteriza: nu s-a întâmplat vreodată să ne auzim și să nu fi avut o glumă nouă de împărtășit. A fost un bon-viveur în sensul cel mai bun al cuvântului, în așa fel încât fiecare întâlnire cu el devenea o experiență memorabilă. A iubit viața, compania plăcută, conversațiile lungi, ideile bune și bucuria întâlnirilor între prieteni. A iubit glumele și umorul, din care a avut intotdeauna din plin. A iubit mâncarea și băutura bună – a trăit viața asta cu plăcere și generozitate.

În aceste zile de doliu, rămâne recunoștința din păcate impersonală pentru ceea ce a clădit și pentru generațiile formate sub îndrumarea sa, iar pentru cei care l-am cunoscut rămâne sentimentul foarte personal și teribil de dureros al pierderii unui prieten.

Dumnezeu să îl odihnească în pace.