TLDR: Această postare e scrisă pentru a clarifica poziția mea privind echilibrul dintre consultări și decizii într-un for de conducere. Bref: este de neconceput să dictăm reguli fără consultare celor ne-au ales pentru a-i reprezenta, la fel cum este inadecvat să consultăm constant pe toată lumea pentru orice lucru. E nevoie de un echilibru între aceste două extreme.

Context: E din nou scandal în Colegiul Psihologilor din România (cum altfel? cand nu a fost?) și în acest context sunt unii colegi mai exaltați care scot din context (poate din rea-voință sau poate din prea mult avânt și prea puțin spirit critic) lucruri spuse de mine în trecut și le înșurubează ca să le pice bine. E important să clarific ce am zis, în ce context – și ce nu am zis și de ce.

* * *

Am aflat că zilele astea lumea psihologiei e revoltată din cauza proiectului de lege care este acum în dezbatere și că, ca parte a scandalului tipic pentru aceste inițiative, s-au găsit și vinovații – sunt aceiași pe care îi numea și ILS, îl țineți minte, universitarii și masterele, producătorii de teste etc etc. Aș spune că nu e nimic nou sub soare, deci nu vorbesc acum despre asta – poate în altă postare, căci e o temă interesantă.

Dar înțeleg că circulă ceva postări în care se face referire la un lucru spus de mine acum vreo 5-6 ani, în mandatul trecut, când am fost membru al Comitetului Director al CPR. Anume, faptul că “atunci când le faci coteț nu întrebi găinile cât de înalt îl vor”. Sigur, sintagma îmi este atribuită și ea trebuie, în ochii unora, să arate disprețul pe care eu îl port breslei și colegilor. La asta aș vrea să mă refer azi și am trei lucruri de zis aici.

În primul rând: da, fără doar și poate, am spus aceasta năstrușnicie. Mie se pare în continuare o metaforă excelentă și o utilizez des pentru a ilustra o poziție la care NU ader. Trebuie să fii nebun de legat, dacă mă cunoști chiar și numai un pic de tot, să crezi că eu pot crede așa ceva sau că îmi ghidez acțiunile după un astfel de precept. Așadar, sintagma nu a fost rostită de mine cu dispreț. A fost rostită, dimpotrivă, pentru a explica nevoia de echilibru atunci când generezi un act administrativ, precum un proiect de lege. Sensul în care am oferit această metaforă a fost acesta: că există oameni care vor să dețină toată puterea în astfel de situații și să nu se consulte deloc și cu nimeni (metafora de mai sus), așa cum există și oameni care doresc să guverneze etern prin plebiscit național (pentru fiecare lucru să întrebăm ”comunitatea”, ”poporul”, ”lumea”). Ambele aceste extreme sunt greșite – și datoria pe care o are un for de conducere votat pe principiile unei democrații reprezentative este de a găsi acel “sweet spot”, echilibrul dintre aceste două extreme: nu poți ignora vox populi, dar nu poți nici să întrebi pe toată lumea ce își dorește la fiecare pas (vreți să aveți taxe? nuuuuu!). Așadar, nu doar că nu am reprezentat acea poziție, ci am explicat că noi, ca for de conducere, nu puteam asuma acea poziție. Ce pot să zic: poate că sunt oameni cărora le-a plăcut atât de mult sintagma, sau care, șocați de cât de puternică e, au reținut doar asta. Sau poate că este mai simplu să demonizezi pe cineva cu care nu ești de acord și dacă îl poți de-umaniza (căci doar un sub-om ar putea avea astfel de opinii), atunci e cu atât mai bine. Eu sunt trist că unii colegi de breaslă, oameni care se consideră justițiari, optează să își fundamenteze “justiția” în acest fel.

În al doilea rând, e totuși important să spun că sintagma nu îmi aparține. Oricine ar fi avut curiozitatea să o verifice ar fi aflat că este o parafrază aproximativă din Frank Lloyd Wright, iconicul arhitect american, care încerca să explice în acest fel filosofia sa despre actul de creație arhitecturală în fața colegilor arhitecți, mult mai obedienți decât el față de ideile clienților lor. A fost ulterior preluata de Lee Iacocca, legendarul manager al Ford, căruia îi plăcea la nebunie să parafrazeze idei luate de pe la arhitecți, ingineri, designeri industriali și să le adapteze viziunii sale despre management. La acesta din urmă am întâlnit-o și eu și o folosesc deseori în cursuri pentru a exemplifica leadershipul autoritar, o formă de leadership pe care nu o îmbrățișez – dimpotrivă. Trebuie să recunosc că m-aș fi așteptat de la oameni care doresc să fie incisivi să știe măcar de unde este luată ideea aceasta. Și de la psihologi să fi urmat măcar o dată în viață un curs de psihologia muncii și organizațională, unde inevitabil ar fi auzit de povestea asta.

În al treilea rând și mult mai strategic, am de zis ceva despre situația în care se află acum psihologia în România – foarte pe scurt căci e prea mare povestea pentru ceva scris la repezeală. Înțeleg că avem aici două contexte care converg. Pe de o parte, avem nemulțumirile absolut justificate față de Colegiul Psihologilor din România – pe multe dintre ele le împărtășesc și eu și cred și eu că instituția este toxică și că nu funcționează și că trebuie reformată radical. În acest context de nemulțumire, e nevoie să existe vinovați și aceștia pot fi găsiți, de ce nu, și printre oameni care nu sunt parte din CPR și nu au contribuit în nici un fel la acest proiect de lege (adică eu). Pe de altă parte, e și un context politic: în CPR se vor organiza alegeri în curând. Când sunt alegeri e bine să demonizezi pe “alții” ca să coagulezi emoțiile spre in-group. Deci, haideți, înainte cu mânie proletară, moarte burghezilor!

Cred însă – am spus asta întotdeauna – că este neplăcut, neinspirat și nedemn pentru un psiholog să acuze fără dovezi, bazându-se pe zvonuri sau neadevăruri, un alt coleg. De la unii dintre oamenii care au aplecat urechea la aceste prostii m-aș fi așteptat la mai multe – poate că unii mă vor contacta cu scuze, poate că nu.

Breasla asta a avut parte numai de bălăcăreli: nu a existat an de la apariția legii 213 fără un astfel de scandal. Forurile de conducere se ceartă în continuu. În anii cu alegeri, aceste scandaluri izbucnesc public și psihologii se răfuiesc unii și alții, fie că sunt sau nu implicați în CPR, alegeri, lege sau orice altceva.

I-aș îndemna pe toți colegii mei de breaslă cu cât de multă putere pot spune eu acest lucru, să arate că sunt mai buni și să se concentreze pe idei mai degrabă decât pe oameni – să ataci la persoană, chiar și atunci când e justificat (darămite atunci când e bazat pe un neadevăr) este un sofism ieftin. Da, poate ține la găini, dar nu și la arhitecți și sigur nu la psihologi.