Acum vreo două săptămâni a fost o mică vâvă legată de acel sondaj care arăta o nostalgie deloc neașteptată a generației mai în vârstă, după ”epoca de aur” – cuplată cu o glorificare de neînțeles din partea generației mai tinere, după artizanul megalomaniac al acelei epoci, Nicolae Ceaușescu. Mi s-a părut incredibil și greu de înțeles – ca orice lucru care e inițial de neînțeles, m-a făcut să îmi pun întrebări și să vreau sa comentez. Am renunțat atunci, căci efectiv nu am avut timp să îmi aștern gândurile. Ulterior, am avut decesul lui Ion Iliescu – ocazie cu care iar a auzit, într-un context social, un om mai în vârstă explicând sfătos unui tânăr cât de bine era ”înainte”. Am avut un impuls de a intra cu el în polemică, de a-l scutura, de a-I explica ce stupid e ce spune … pe de altă parte știu că nu l-aș fi convins de nimic, deci, mda, ce sens? Iar acum două zile, pe un avion decolat din România, aceeași poveste – cred că după citirea sondajului cu pricina sunt eu mai sensibil la aceasta problemă, de vreme ce o văd peste tot. Deci, ce să fac, acum mă chinuie – povestesc ce părere am despre ea.

Știu că nici cu acest scurt eseu nu conving pe nimeni de nimic – iar cu nimic din ce scriu aici nu am intenția asta, de a convinge pe cineva de ceva. Expun de fiecare dată felul în care eu construiesc realitatea –înțelegând și că uneori opinia mea se modifică, confruntată fiind cu noi date.

Deci, cum văd eu această poveste?

Sondajul: ce s‑a stabilit și de cine?

Un sondaj național realizat de INSCOP Research, în parteneriat cu IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), a fost efectuat în iulie 2025, pe un eșantion reprezentativ de 1.500 de participanți (ceea ce duce la o eroare de aproximativ ±2.5 %).

Întrebarea principală a fost: „Din câte cunoașteți sau ați auzit, Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun sau un lider rău pentru România?”. Rezultatele, șocante atunci – șocante și acum – ne arată că 66.2% din populația României consideră că Ceaușescu a fost un lider bun (24.1% îl consideră lider rău, 7.8% nu au știut să răspundă, iar 2% nu au răspuns). Opinia mea aici este că cei 7.8 și cei 2% ar trebui contorizați lângă cei 66 – nu au răspuns pentru că era indezirabil să spună ce gândeau de fapt. Așadar: doar 24% din populația țării are reprezentarea răului incredibil reprezentat de un dictator psihopat – și are acea reacție de tras mâna când simți senzația de arsură, care e reacția corectă la această întrebare.

Dar asta nu e tot, ca să zic și eu ca celebrul prezentator de teleshopping: 55.8% percep întregul regim comunist ca un lucru mai degrabă bun pentru România, față de 34.5% care consideră că a fost mai degrabă rău. Aproape 50 % cred că se trăia mai bine înainte de 1989.

Remus Ștefureac (INSCOP), artizanul studiului și un om competent în ceea ce face, a sugerat că acest fenomen este rezultatul unei campanii de dezinformare și manipulare promovată intens online, care “mitologizează” epoca Ceaușescu drept una eficientă și stabilă. Ar fi fost grozav să fi văzut o documentare a acestei campanii – când spui ”campanie” presupui voință, bani, un plan: e o ipoteză credibilă dar nu e încă susținută cu dovezi din ce văd eu. În absența unui raport coerent care să vină de la o instituție a statului, e nevoie ca acest raport să apară ca inițiativă de cercetare, probabil din zona universitară, căci odată identificată o astfel de campanie, documentarea e ușor de făcut – ar putea fi o idee excelentă pentru o teză de doctorat, sau poate pentru lucrarea de absolvire a unui doctorand mai bun.

De ce există această percepție?

”De ce” are mai multe semnificații – cum o putem explica la nivel de discurs public e un prim nivel. Care sunt mecanismele psihologice care au dus la acest fenomen – acesta e alt nivel.

În discursul public, în presă de exemplu, sunt de regulă invocați în legătură cu acest fenomen al nostalgiei față de comunism factori socio‑istorici și psihologici. Această nostalgie apare în România și alte state în contextul dezamăgirii colective față de modelul democratic în general – ajuns să fie identificat ca sursă a răului social din cauza originalității cu care îl trăim în România, adică marcat de corupție, instabilitate economică și lipsă de perspectivă, mai ales în rândul anumitor segmente de populație. În mod cert persoanele de peste 60 ani (și dintre acestea, mai ales subsegmentul cu studii reduse, din mediul rural și venituri mici) aderă la acest mit și îl promovează activ. Pentru ele, sentimentul de securitate oferit în comunism (loc de muncă stabil, ordine, acces la servicii de bază) contrastează cu incertitudinea prezentului.

România nu e unică din acest punct de vedere. Există și alte țări din Europa de Est cu nostalgie autoritară – de regulă fenomenul este documentat sub numele de ”nostalgie post‑comunistă” (communist nostalgia). În Germania de Est îi spune „Ostalgie” (i.e., nostalgie de est) și știm că în 2009 aproape 57% dintre est‑germani credeau că RDG (fosta Germanie comunistă) avea mai multe aspecte bune decât rele. În Bulgaria, în 2019 aproximativ 45% din cetățeni afirmau că viața era mai bună sub comunism, iar un sondaj din 2023 arăta că aproape 33% din bulgari preferau să trăiască în epoca socialistă. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, fosta Iugoslavie și alte state prezintă rate variabile de nostalgie; în Belarus și Rusia o proporție substanțială regretă destrămarea URSS. Mai recent, populații din Republica Moldova, Armenia, Georgia, Belarus raportează percepții pozitive sau regret față de URSS. Sunt zeci de sondaje care documentează fenomenul – și am dat de ele la o căutare rapidă care mi-a luat maxim 15 minute. O documentare mai serioasă ar putea să organizeze poate aceste date pe ani, regiuni etc.

Mecanisme psihologice care explică acest tip de nostalgie colectivă

Sunt mai multe teorii psihologice care descriu fenomentul și prezic fuga către idealizarea trecutului și îmbrățișarea liderilor autoritari – toate aceste teorii au ca bază faptul că există o percepție de amenințare pentru comunitatea sau societatea afectată de acest fenomen. Ecuația structurală descrisă pornește așadar de la percepția de amenințare (nu neapărat de la o amenințare reală). Unele din aceste teorii sunt vechi de când lumea – și cu atât mai validate – altele sunt relativ noi, sau puse în evidență prin cercetări relativ recente, unele chiar în țări ex-comuniste.

Teoria personalității autoritare a fost enunțată de Adorno cu doar câtiva ani după finalul războiului mondial (Adorno et al., 1950) într-un volum celebru pentru psihologia socială și politică. Această teorie susține că unii indivizi dezvoltă o structură de personalitate autoritară, caracterizată prin obediență față de autoritate, respingerea ambiguității, ostilitate față de deviație de la normă și dorința pentru ordine socială strictă și ierarhii rigide. Această orientare se activează puternic în contexte percepute ca amenințătoare – economice, sociale, culturale – determinând o atracție spre lideri puternici și sisteme autoritare. Așadar, percepția unei realități haotice stimulează nevoia de un conducător „puternic și protectiv”, cum a fost Ceaușescu în imaginea nostalgică ce a fost construită la noi.

Teoria memoriei autobiografice este o teorie clasică din psihologie care a fost utilizată și în acest domeniu. Teoria memoriei autobiografice nu este o teorie de psihologie politică, ci o teorie psihologică de nivel mai general – descrie felul în care indivizii ajung să memoreze (construiască memorii despre) evenimentele trecute, construind în acest fel și sentimentul de sine și propria identitate (Conway & Pleydell-Pearce, 2000). Atunci când e aplicată în psihologia politică, teoria spune, în esență, că suntem tentați să construim o imagine a prezentului negativ și trecutului pozitiv, că există un mit al trecutului roz (”înainte era mai bine”) care a fost speculat dintotdeauna de politicieni. ”Make America Great Again” este un exemplu de astfel de curent, poate cel mai vizibil din contemporaneitate. Concluzia principală ar fi aceea că nostalgia este adesea rezultatul percepției unui prezent inferior, nu doar al memoriei ideale a trecutului. Adică, oamenii nu devin nostalgici față de trecut pentru că acesta a fost cu adevărat bun, ci pentru că prezentul este perceput ca fiind rău. Această „idealizare compensatorie” reinterpretează trecutul ca fiind mai bun decât a fost în realitate, pentru a face față dezamăgirii actuale. În cazul nostru, cei care se simt pierzători ai tranziției se întorc către amintirile epocii comuniste ca refugiu psihologic – iar în acest mod ajung să glorifice de fapt trecutul, mult dincolo de ceea ce poate că ar fi spus despre el în urmă cu 10, 20 și cu singuranță decât în urmă cu 30 de ani. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât mai rozaliu devine. Un studiu drăguț care cadrează în acest fel nostalgia comunistă a fost realizat pentru Polonia (Prusik & Lewicka, 2018).

Despre ambele aceste teorii s-a scris teribil de mult, inclusiv despre aplicațiile lor în psihologia politică. Mă rog, teoria personalității autoritare chiar e o teorie politică. Cred că ar fi fascinant să vedem mai multe studii serioase de psihologie politică în România – acesta e un domeniu extraordinar, în care psihologia românească nu a reușit din păcate să construiască o amprentă credibilă. Sper ca cineva să vadă asta ca oportunitate pe viitor – aș fi bucuros să pot ajuta aici.

M-am dat – haotic și nesistematic – timp de vreo oră prin încrengăturile internetului ca să adun câteva citate din vox pop, pe această temă. Ohohooo – e plin internetul. Aici mai jos citatele culese – și ce înseamnă ele din punctul meu de vedere, în ansamblul acestor două teorii:

• „Am muncit o viață și nu am ajuns nicăieri. Pe vremea lui, aveam un rost. Știam ce urmează. Acum totul e haos”. Acest om percepe tranziția post-1989 nu ca eliberare, ci ca pierdere de stabilitate și direcție – starea de spirit este de dezamăgire și pierdere.
• „Acum nu mai ai siguranță. Nici pensie, nici doctori, nici școli ca lumea. Copiii pleacă afară. Nimic nu mai e cum era”. Această exprimare nu se referă la libertate politică, ci la infrastructura socială percepută ca dispărută: spitale funcționale, școli aproape de casă, salarii regulate. Simt aici frustrarea economică și socială.
• „Atunci aveai un loc de muncă sigur. Aveai casă. Aveai ce pune pe masă. Se construia. Era ordine”. Acesta e un exemplu clasic de reconstrucție pozitivă a trecutului, în care se elimină aspectele negative (frică, foamete, lipsuri) și se păstrează doar reperele de siguranță. Așa se construiește în mod fals un trecut simplificat și pozitiv.
• „Vreau să știu ce urmează mâine. Vreau să fie liniște. Vreau să nu mă tem că nu ajung banii de facturi.” Acest om nu caută progres, ci predictibilitate. Nu cere libertate politică, ci liniște, ordine și protecție. Are așteptări modeste, dar clare.
• „Statul nu mă mai ajută, copiii n-au viitor, tinerii fug din țară”. Acest om analizează prezentul și îl găsește haotic.
• „După ’89, n-a mai contat nimeni ca mine”. Acest om se simte abandonat.
• „Acum ai voie să zici ce vrei, dar ce contează dacă mori de foame?”. Acest om nu compară libertăți politice, ci bunăstarea personală.
• „Ceaușescu era rău, dar măcar făcea ceva. Ăștia de azi doar fură”. Acest om idealizează trecutul pentru că prezentul doare.
• „Nu mai există respect. Nu mai sunt reguli. Țara asta e o junglă”. Acest om simte că societatea scapă de sub control și că autoritatea este slăbită. Are o percepție de criză și declin.
• „Fiecare face ce vrea. Nu mai există disciplină. Copiii nu mai ascultă. Toți se cred speciali”. Acest om devine ostil față de pluralism și autonomie. Își dorește uniformitate și conformism. Arată intoleranță față de ambiguitate și diversitate.
• „Ceaușescu nu se juca. Avea mână de fier. Acum, dacă ridici tonul, zic că ești tiran”. Acest om simte nevoia de un conducător autoritar care „face ordine”, chiar cu prețul democrației. Arată aversiune față de liberalism și slăbiciune.
• „Trebuie să revenim la ordine. Nu merge fără frică de lege. Pe vremea lui Ceaușescu, nimeni nu-și permitea să-și bată joc”. Acest om justifică represiunea și abuzul de putere ca mijloace legitime de control social. Așteptările sale sunt pedeapsă, autoritate, ierarhie.

Cum se înlănțuie raționamentul în mintea unei astfel de persoane? Aceste două teorii ar prezice/explica lucrurile cam așa: Că o astfel de persoană nu are neapărat o memorie fidelă a comunismului. În schimb, creează o memorie reconstruită pozitiv, pentru că prezentul este perceput ca dezamăgitor, nedrept și dezordonat. Trecutul devine o strategie de coping pentru a gestiona frustrarea din prezent. Așadar, nostalgia nu reflectă trecutul, ci o formă de critică a prezentului prin idealizarea trecutului. Observă o societate instabilă, cu norme slăbite („Nimeni nu mai respectă nimic”), simte o amenințare existențială și valorică („Valorile noastre dispar”), respinge haosul prin apel la autoritate („Trebuie cineva care să impună reguli clare”), idealizează liderii duri din trecut („Pe vremea lui Ceaușescu, nu existau atâtea probleme”) și în consecință devine receptiv la discursuri populiste, disciplinare și autoritare. Eu nu cred că glorificarea ui Ceaușescu și creșterea alarmantă a dreptei autoritare în România (în mod special cu persoaneje luate direct de la Bălănceanca, precum bizarul Călin Georgescu) sunt disjunse – eu cred că sunt parte din același fenomen.

***

Adorno, T. W., Frenkel-Brunswik, E., Levinson, D. J., & Sanford, R. N. (1950). The authoritarian personality. Harper & Brothers.

Conway, M. A. & Pleydell-Pearce, C. W. (2000). The construction of autobiographical memories in the self-memory system. Psychological Review, 107(2), 261-288. https://doi.org/10.1037/0033-295x.107.2.261

Prusik, M., & Lewicka, M. (2018). Nostalgia for Communist times and autobiographical memory: Negative present or positive past? Political Psychology, 37(5), 677-693. https://doi.org/10.1111/pops.12330