Probabil voi mai avea postări inspirate de cursul de gândire critică pe care am început să îl predau. Printre studenți sunt destul de mulți care sunt nu doar smart ci și interesați de domeniu – citesc (lucru mai rar și surpriză plăcută) și pun întrebări dificile (ceea ce e o pre-rechizită a gândirii critice, deci kudos!).

Am mai recomandat – deocamdată informal, căci la cursul despre retorică și gândire critică ajungem mai încolo – cartea lui Daniel Dennett, Intuition Pumps and Other Tools for Thinking. Cartea este fenomenală – nu am văzut vreodată ieșind din mâna lui Dennett altceva decât excelență. De altfel, cred că atunci când a murit, în 2024, Dennett era unul din cei mai serioși intelectuali ai umanității.

De data asta, mi-a (re)sărit în ochi termenul inventat de el, de „deepity” – o combinație între ”deep” (profund) și ”shitty” (probabil de la bullshit). ”Adâncăciuni” cred că le-am zice în limba română. Ideea este simplă, dar extrem de puternică: un deepity este o afirmație care în esență este un bullshit, dar care pare profundă – iar profunzimea vine din faptul că ideea cu pricina combină două sensuri diferite, unul adevărat dar banal și altul interesant (și potențial profund) dar fals. Așadar, această impresie de profunzime este doar o iluzie.

Dezbaterile despre psihologie, educație sau societate abundă de astfel de ”deepities” – afirmații care sună profund, aproape filozofic. Sunt genul de propoziții care par să conțină o intuiție importantă despre natura umană sau despre felul în care funcționează lumea. Le auzim în conferințe, în discursuri motivaționale, în documente de politici educaționale sau în articole de popularizare. De multe ori sunt formulate atât de elegant încât par să exprime un adevăr profund.

În esență, afirmațiile de acest tip funcționează ca un mic truc retoric. Într-un sens modest (a), afirmația este corectă și greu de contestat. Dar modul în care este formulată sugerează un sens mult mai ambițios (b), care ar fi într-adevăr interesant dacă ar fi adevărat — însă de obicei nu este. Ambiguitatea dintre cele două sensuri creează impresia de profunzime.

Dennett oferă un exemplu celebru: afirmația „love is just a word”. Într-un sens trivial, propoziția este evident adevărată: cuvântul „love” este într-adevăr un cuvânt din limbaj, apare în dicționar și este, incontestabil un cuvânt și doar un cuvânt. Daaar … formularea sugerează ceva mai mult — că iubirea nu ar avea o realitate sau o substanță reală. Această interpretare este însă falsă sau, cel puțin, profund problematică. Forța retorică a afirmației vine tocmai din faptul că cele două sensuri sunt amestecate.

De ce sunt astfel de formulări atât de seducătoare? În primul rând, ele sună sofisticat. Ambiguitatea semantică creează impresia unei idei complexe și subtile. În al doilea rând, sunt dificil de contestat. Dacă cineva critică afirmația, autorul poate reveni oricând la sensul banal și poate spune că acesta era, de fapt, sensul intenționat. În sfârșit, deepities oferă un anumit prestigiu intelectual. Ele permit formularea unor idei care par profunde fără a fi nevoie de argumente sau clarificări conceptuale.

Astfel de deepities sunt frecvent utilizate de diverși guru și/sau escroci intelectuali în diverse sfere ale vieții. De exemplu, în politică, Călin Georgescu oferă un astfel de vehicul retoric aproape în fiecare propoziție – rareori apare la el vreo propoziție fără un asemenea derapaj. Nu am dubii că, în acest caz, limbajul ambiguu de acest tip este voit și studiat – it’s not a bug, it’s a feature. Pe mine mă interesează însă mai degrabă abundența acestor elemente retorice în limbajul unor oameni care se pretind drept specialiști, în zona de psihologie și educație – iar aici cred că avem de-a face mai degrabă cu derapaje neintenționate: ele arată neclaritate în gândire și nu dorința deliberată către o esrocherie intelectuală.

Deepities apar surprinzător de des în discursul psihologic popular. Un exemplu foarte cunoscut este afirmația „nu ne utilizăm decât 10% din creier”. Într-un sens modest, ideea poate avea o interpretare corectă: în orice moment dat nu toate regiunile creierului sunt simultan active la același nivel. Dar formularea sugerează adesea ceva mult mai spectaculos — că 90% din creier ar rămâne neutilizat tot timpul și că ar exista un potențial mintal enorm, latent. Această interpretare este însă complet și indubitabil falsă.

Un alt exemplu – de data asta din domeniul educației – este afirmația „fiecare copil învață în mod diferit”. Este evident că oamenii diferă în experiențe, motivație, ritm de învățare sau preferințe. În acest sens modest, afirmația este perfect adevărată. Dar formularea este adesea utilizată pentru a sugera o concluzie mult mai puternică: că fiecare individ ar avea un stil de învățare fundamental diferit, care necesită metode pedagogice complet diferite. Această idee stă la baza teoriei stilurilor de învățare, pentru care dovezile empirice sunt foarte slabe – în esență ”teoria” aceasta a stilurilor de învățare este pseudoștiință periculoasă (chiar dacă este entuziast îmbrățișată de diverși ”experți” din educație de pe la noi).

Mai am un exemplu, dintr-un domeniu tare drag mie: afirmația „testele nu pot măsura inteligența”. Această idee apare frecvent în dezbaterile ”pop” despre evaluarea psihologică. Într-un sens modest, afirmația este corectă: niciun test nu poate captura întreaga complexitate a inteligenței umane. Dar formularea sugerează adesea o concluzie mult mai radicală — că testele psihometrice nu ar măsura inteligența deloc. Această interpretare este contrazisă de o literatură științifică vastă, cu o tradiție de peste 125 de ani – nu cred că exagerez când spun că aceste este probabil domeniul științific cu cea mai solidă bază de dovezi empirice din toată psihologia.

În filosofie și științele cognitive apare uneori afirmația conform căreia „creierul creează realitatea”. Într-un sens banal, ideea reflectă faptul că percepția este procesată de creier. Dar formularea poate sugera o interpretare metafizică mult mai puternică: că realitatea externă nu ar exista independent de mintea noastră. În acest punct, afirmația trece de la un truism biologic la o teză filozofică radicală – și foarte probabil complet falsă.

În fine, nu neapărat asociat cu un domeniu al cunoașterii, sintagma „totul se întâmplă cu un motiv” este extrem de populară. Într-un sens banal, e adevărată, căci fiecare eveniment are cauze. Dar formularea sugerează adesea o interpretare mult mai puternică: că universul ar avea o ordine intențională care explică fiecare eveniment din viața noastră. Ideea este metafizică și nu poate fi susținută empiric.

* * *

Dacă în psihologie sau educație – tratate ca domenii riguroase, în discuții și argumente formulate de specialiști serioși nu de … unii … și alții – aceste formulări apar uneori accidental, în pseudo-știință ele devin o tehnică retorică standard. Multe sloganuri din cultura motivațională sau spirituală funcționează exact în acest fel.

Pe de o parte, spun cu un oarecare stoicism, în nemuritoarele cuvinte ale lui P. T. Barnum, ”a sucker is born every minute” – sensul ar fi că lumea e plină de fraieri și că aceștia merită tot ce primesc. Până la urmă, este o țară liberă și așa mi-aș dori să rămână. Nu rezolvăm nimic interzicând astrologia, numerologia și alte elucubrații din acest registru. Cine își ghidează viața după ele, merită tot ce primește și își asumă consecințele.

Deranjant pentru mine este însă faptul că deepities nu apar doar în pseudo-știință. Ele sunt surprinzător de frecvente și în domenii care ar fi trebuit să fie imune – de exemplu, discursul despre reformă educațională sau politici publice. Afirmații precum „educația trebuie să îi pregătească pe elevi pentru viitor” (a) sau „școlile trebuie să îi învețe pe elevi cum să gândească și nu ce să gândească” (b) sună profund și mobilizator. În sensul lor modest, ele exprimă idei rezonabile. Desigur că educația trebuie să fie relevantă pentru viața viitoare (a), iar gândirea critică este importantă (b).

Dar aceste formulări sunt adesea folosite pentru a sugera concluzii mult mai radicale. De exemplu, ideea că sistemele educaționale actuale sunt fundamental depășite (a) sau că acumularea de cunoștințe disciplinare ar fi mai puțin importantă decât dezvoltarea unor competențe generale de gândire (b). Cercetarea din psihologia educațională sugerează însă exact contrariul: gândirea critică depinde în mare măsură de cunoștințele pe care le avem într-un domeniu. Cu alte cuvinte, sensul sugerat ”pe ușa din dos” este eronat.

În mod similar, afirmația „fiecare copil are un potențial” este greu de contestat în sensul ei banal: oamenii diferă în abilități și interese. Dar formularea este uneori interpretată ca și cum fiecare copil ar avea un talent extraordinar care doar așteaptă să fie descoperit. Această idee este falsă, creează așteptări nerealiste și poate distorsiona modul în care gândim despre dezvoltarea umană.

* * *

Cum putem recunoaște astfel de afirmații atunci când le întâlnim? Dennett propune un test foarte simplu. Atunci când o afirmație sună profund, merită să încercăm să separăm sensurile posibile ale propoziției. Apoi putem întreba, pentru fiecare interpretare, două lucruri simple: este adevărată și este interesantă? De multe ori descoperim că interpretarea adevărată este banală, iar cea interesantă este falsă. Această mică analiză semantică este adesea suficientă pentru a demonta iluzia de profunzime. Afirmația rămâne fie un truism, fie o teză nejustificată. În ambele cazuri, magia retorică dispare.

Importanța acestui exercițiu nu este doar intelectuală. În psihologie, educație sau politici publice, formulările ambigue pot influența modul în care înțelegem probleme complexe și pot legitima idei insuficient fundamentate. De aceea, capacitatea de a recunoaște deepities este o componentă importantă a gândirii critice.

Într-o epocă în care discursul public este plin de sloganuri intelectuale și idei „profunde” distribuite pe rețele sociale, instrumentul conceptual propus de Dennett este mai util ca oricând. El ne amintește că profunzimea reală începe cu claritatea conceptuală. Deepities sunt elemente de gândire inexactă și alunecoasă și sunt nedemne pentru specialiști care pretind că fac știință.