Săptămâna trecută am fost invitat la un webinar/workshop online de educație, un ”masterclass”, unde am fost alături de colegul Adrian Opre, de la UBB Cluj și colegul Ovidiu Pânișoară de la UB. Discuții interesante, despre wellbeing în educație. Chiar m-am simțit bine în cele 2 ore, cât am stat acolo – iar după am primit mai multe mesaje care îmi cereau clarificări despre unele din pozițiile susținute de mine în acel webinar. Mă gândesc că e mai ușor să le expun aici.

S-a vorbit mult în prima parte despre tehnologie și stres – dacă tehnologia poate induce stres în sala de clasă, sau dacă mai degrabă rezolvă probleme legate de stres și induce stare de bine. Evident, întrebarea neformulată explicit a fost: e mai bine pentru elev dacă integrăm tehnologia în predare, sau dacă o eliminăm din sala de clasă?

Eu cred că tehnologia este un factor suplimentar de stres – nu pledez pentru a o elimina, dar subliniez că trebuie să fim conștienți de potențialul anxiogen pe care îl are. Știm că tehnologia are un potențial imens în educație, însă cred că fel de puternic ca integrarea ei fără o strategie clară, sprijin formativ și adaptare la nevoile psihologice ale utilizatorilor poate genera forme noi și adesea subtile de stres în clasă.

Tehnologia poate induce stres în sala de clasă în mai multe moduri – iar aceste moduri afectează atât elevii, cât și profesorii.
Câteva forme – sunt doar exemple, dar sunt probabil cele mai relevante – în care se întâmplă acest lucru și pe care le-am amintit/discutat sunt enumerate aici:

Supraîncărcarea cognitivă (“cognitive overload”): Fenomenul acesta poate să apară și în absența tehnologiei, pentru acele clase sau materii în care cantitatea informațională este foarte mare. Atunci când apare în ecuație și tehnologia, elevii pot fi expuși simultan la multiple surse de informație – ecranul tabletei, aplicații educaționale, mesaje în chat, stimuli vizuali. Aceasta îi forțează pe elevi să se concentreze pe mai multe surse de stimuli, îi împinge spre multitasking, crește efortul mental și reduce capacitatea de concentrare și învățare profundă.

Distragerea atenției și fragmentarea atențională sunt consecințe speciale ale utilizării tehnologiei la clasă. Ele pot să survină și ca efect al supraîncărcării cognitive – dar de regulă survin pentru că tehnologia facilitează accesul la surse non-educaționale (jocuri, rețele sociale), iar notificările constante din aceste zone distrag atenția elevului. Acest context face dificilă menținerea unei atenții susținute și creează un sentiment de frustrare și oboseală mentală.

Anxietatea tehnologică (care poate ajunge în formele mai extreme până la tehnofobie): Fenomenul ține de teama de tehnologie, sau de faptul că e posibil ca ceva să nu funcționeze din punct de vedere tehnologic. Erorile tehnice și disfuncționalitățile contribuie din plin la această formă de anxietate, generând percepția că tehnologia nu este poate chiar atât de solidă precum am vrea să credem: problemele de conectivitate, blocarea platformelor, incompatibilitatea aplicațiilor etc. generează frustrare și pierdere de timp – și, după cum spuneam, neîncredere. Iar în momente-cheie (e.g., teste online), aceste disfuncționalități pot produce stres acut, perceput ca o amenințare la adresa performanței sau evaluării corecte. Anxietatea tehnologică poate să apară mai des în cazul elevilor care nu sunt familiarizați cu platformele digitale și care se pot teme să nu greșească sau să nu înțeleagă sarcinile. În cazul profesorilor, lipsa încrederii în capacitatea lor de a utiliza noile instrumente, sau presiunea de a integra constant „noutăți” tehnologice, poate duce la stres profesional cronic.

Presiunea monitorizării constante: Aceasta a fost identificată de mai multe cercetări ca având potențial stresant. Ține de faptul că utilizarea tehnologiei pentru monitorizarea comportamentului poate face elevii să simtă că sunt mereu observați și evaluați. Sunt multiple aplicații educaționale care monitorizează, măsoară și raportează apoi „timpul activ”, „progresul în timp real” sau „comportamentul în clasă” – iar acestea pot induce un sentiment de control intruziv.

Inegalitățile digitale (“digital divide”) sunt relaționate cu anxietatea tehnologică. Inegalitățile digitale se referă la faptul că unii elevi (de regulă asociat cu un statut socio-economic mai scăzut) se pot confrunta cu lipsa de acces la echipamente adecvate sau conexiune stabilă – aceasta creează stres legat de apartenența și rușinea socială. Evident, pe termen lung lipsa de acces generează și lipsă de competență, de vreme ce contactul cu tehnologia nu este la fel de susținut ca în cazul elevilor cu mai multe resurse. Elevii se pot simți inferiori sau excluși, iar obligația de a găsi soluții compensatorii le poate genera și profesorilor stres suplimentar.

Dilurea relațiilor umane: În fine, interacțiunile virtuale pot reduce empatia, sprijinul emoțional și calitatea relației elev-elev și profesor-elev. Acest deficit poate amplifica stresul, în special pentru elevii care au nevoie de contact direct și încurajare non-verbală – la drept vorbind, sprijinul social este cea mai puternică formă de resursă de coping cu stresul, iar tehnologia inhibă exact această resursă, sau o aplatizează din punct de vedere emoțional.

Cum pot elevii să rezolve acest stres?

Evident, există leac – sau compensare – și pentru stresul tehnologic, la fel ca pentru oricare altă formă de stres. Elevii pot învăța să gestioneze stresul indus de tehnologie în clasă printr-o combinație de strategii personale, relaționale și educaționale. Aș grupa aceste strategii, sau abordări, în mai multe categorii – cam acestea au fost discutate în webinar, dacă le rețin eu bine și nu ratez vreuna.

Gestionarea cognitivă și emoțională a stresului este evident importantă atunci când apare stresul – este ceea ce de regulă se numește “intervenție terțiară”: în momentul în care apare problema, o rezolvăm, o tratăm și eventual reabilităm “pacientul”. Elevii pot încerca să identifice sursa de stres: să observe dacă stresul vine din dificultăți tehnice, frica de a greși, presiunea timpului sau suprasolicitarea. Pot încerca să se autoregleze emoțional, prin tehnici simple și ușor de învățat precum respirația profundă, pauzele scurte (pauze „digitale”) și recadrarea gândurilor negative („Nu sunt prost, doar învăț ceva nou”) – toate acestea pot reduce reactivitatea. Autoeficacitatea digitală este o armă excelentă în lupta cu stresul tehnologic: elevii pot să-și amintească progresele anterioare („Am mai învățat să folosesc aplicații noi, pot și acum”), crescând încrederea în propriile forțe. Învățarea unor tehnici de igienă digitală și de mindfulness intră tot în această categorie de intervenții terțiare. Igiena digitală ar ține de organizarea fișierelor, închiderea taburilor inutile, utilizarea unui calendar digital minimal, dezactivarea notificărilor – toate acestea (și altele) contribuie la claritate mentală. Mindfulnessul digital ține de activități simple de conștientizare (e.g., un minut de liniște înainte de test sau exerciții de scanare corporală); mindfulnessul este una din intervențiile simple, care pot reduce stresul acut și care știm din cercetări serioase că funcționează (este “evidence-based”).

Dezvoltarea abilităților digitale și de învățare autonomă este importantă ca factor de reziliență împotriva stresului. Este ceea ce de regulă se numește “intervenție secundară”: lipsa abilităților digitale și în sens mai larg lipsa capacității de gestionare a stresului tehnologic sunt factori de vulnerabilitate, pe când prezența acestor abilități și capacități sunt factori protectivi. Elevii se pot antrena sistematic în utilizarea tehnologiei; de exemplu, exersarea folosirii platformelor educaționale în afara momentelor de evaluare (cu sprijinul unui coleg sau al familiei) reduce anxietatea relaționată cu acestea. Pot învăța să ceară ajutor clar și specific (e.g., „Nu înțeleg cum să încarc fișierul, îmi arăți?”), ceea ce reduce sentimentul de neputință. Se pot autoorganiza mai bine, e.g., pot să își genereze rutine digitale (verificarea conexiunii, pregătirea materialelor, evitarea multitaskingului), căci acestea ajută la prevenirea panicii de ultim moment.

Elevii nu vor deprinde aceste comportamente și nu le vor aplica habitual de la sine. Cred că ele sunt ușor de învățat, dar cineva trebuie să îi învețe. De aceea cred că școala are un rol important aici: este eficient ca aceste strategii să fie predate – și învățate de elevi – prin exerciții explicite în clasă, sub formă de (de exemplu) mini-sesiuni de alfabetizare digitală și autoreglare, discuții ghidate despre „cum mă simt când lucrăm cu tehnologia”, activități de reflecție și partajare a soluțiilor funcționale între elevi etc.

După cum ziceam și în alt context: să utilizezi tehnologia în clasă este ca atunci când te dai pe montaigne-rousse – te sperie, dar nu ai vrea să se oprească :))