Când un examen oral decide viitorul: ce ne spun datele despre sistemul de licență în psihologie
Bunul meu prieten și coleg George Gunnesch-Luca a realizat un studiu foaaaarte interesant. E fresh si abia publicat ca Preprint, poate fi gasit aici:
Studiul se concentrează în mod special pe licența de psihologie – examenul de finalizare a celor 3 ani de studiu, de facultate. Evident, ne interesează propria specializare și profesie înainte de oricare alta, dar sunt destul de convins că dacă ne uităm la date, ele nu vor arăta diferit nici pentru alte specializări și profesii.
Despre ce e vorba?
În fiecare an, mii de studenți din România își susțin licența. Este un moment important, încărcat emoțional, dar și cu implicații pentru traseele lor ulterioare – masterat, angajare, mobilități academice. În psihologie, procesul e același peste tot, la toate universitățile di România: un examen scris supravegheat, urmat de o susținere orală a lucrării de licență în fața unei comisii.
Doar că, spre deosebire de ce se întâmplă în multe sisteme universitare europene, la noi proba orală contează enorm: jumătate din nota finală. Este o decizie centralizată, obligatorie pentru toate universitățile, care presupune că o discuție de 10–15 minute (deseori însă, în experiența mea, de doar 5-7 minute), ne-standardizată, poate și trebuie să cântărească la fel de mult ca un examen scris riguros.
Studiul realizat de George Gunnesch-Luca este derulat pe cohorta națională de psihologie din 2025 (da, toți studenții – peste 1600 de persoane, din 13 universități) și arată ceva ce probabil mulți dintre noi bănuiam, dar nu aveam date ferme: examenul oral distorsionează masiv notele finale.
Și nu doar puțin. Ci sistematic, amplu și, în cele din urmă, profund nedrept.
Ce arată datele?
Diferența între scris și oral este uriașă. Dacă la examenul scris media națională a fost în jur de 7.8, la oral media sare la 9.5. Dar partea cea mai interesantă este alta: mai mult de jumătate dintre studenți primesc nota 10 la oral. La scris, procentul de 10 este sub 1%. Deodată, toată lumea devine „excelentă”.
Studiul arată un uplift mediu de 1.8 puncte pe o scară de la 1 la 10. Pentru un domeniu în care diferențe de 0.30 sau 0.40 pot fi deja considerate mari în termeni metrici, 1.8 este un munte, este un efect absolut uriaș și nejustificabil pe principii psihometrice.
Și asta nu se întâmplă doar în unele universități – toate cele 13 din eșantion urmează același model. Cu alte cuvinte, nu e o problemă locală. Este un fenomen sistemic, național.
De ce se întâmplă asta?
Explicațiile sunt mai multe, unele legate de modul în care sunt concepute examenele orale, altele de mecanica sistemului universitar românesc. Dar patru sunt în mod special vizibile, pentru mine.
1. Formatul ne-structurat al examenului oral. Susținerea licenței la noi în România seamănă, din punct de vedere metodologic, cu un interviu ne-structurat. Iar literatura din psihologia industrial-organizațională este foarte clară: interviurile ne-structurate sunt penibil de slabe din punctul de vedere al validității și fidelității, sunt influențabile de biasuri, de impresii, de comportamente de management al impresiei în prezentare, de simpatii, de oboseala examinatorului. Aceste interviuri și neuniforme: Întrebările sunt diferite de la candidat la candidat. Durata variază. Comisia își schimbă tonul și răbdarea pe parcursul zilei. Nu există rubrici analitice clare, nu există reevaluare independentă (double marking), nu există criterii standardizate. Pe scurt: o combinație ideală pentru apariția distorsiunilor și pentru subiectivitate deșănțată.
2. Presiunea timpului. Comisiile trebuie să treacă prin zeci sau sute de studenți într-o zi sau două. Timpul se comprimă, nervii se întind, standardele se relaxează. E aproape inevitabil ca spre finalul zilei lucrurile să devină „mai rapide” – și mai indulgente.
3. Mecanisme sistemice. Universitățile sunt finanțate în parte în funcție de numărul de absolvenți. Asta creează o presiune, chiar dacă nespusă, spre rezultate bune și foarte bune. Un student care pică sau ia note foarte mici „încurcă fluxul”. Așa că apare o leniență naturală, aproape structurală: să nu stricăm media, să nu provocăm tensiuni, să nu „creăm probleme”. Ceilalți sunt indulgenți cu studenții lor, de ce să fim noi duri cu ai noștri?
4. Biasul compensator. Cea mai interesantă descoperire din studiu este că uplift-ul este mai mare pentru studenții care au luat note mici la scris. Aceștia sunt, de fapt, cei care cresc cel mai mult la oral. Practic, sistemul funcționează ca un egalizator: îi ridică pe cei slabi, dar nu îi mai poate diferenția pe cei buni (care sunt deja aproape de 9–10). Rezultatul? Ierarhiile reale se evaporă.
Care sunt consecințele reale?
Ei, da: aici lucrurile chiar devin serioase, pentru că acest efect are consecințe și unele sunt dezastruoase.
O primă consecință este distorsionarea finală a clasificării absolvenților. O probă cu calitate slabă din punct de vedere psihometric alterează nota finală – adică exact acel lucru care rămâne în CV, în diploma digitală, în evaluările pentru admitere la master. În mod paradoxal, scrisul (care este mai obiectiv, mai stabil, mai corect) devine doar o jumătate de voce, iar cealaltă jumătate este o „ruletă” metodologică, o glumă, o probă de dat cu banul.
A doua consecință este demotivarea studenților. Dacă un student care a muncit un an, a fost constant bun la examenul scris și ia 8.80 ca medie finală, iar un altul cu 6.50 la scris ajunge la 9.50 după oral, mesajul este clar: efortul nu se distinge. În psihologie avem o teorie întreagă despre justiția percepută în evaluare – aici, ea este compromisă și odată cu ea corectitudinea (fairness) ca bază a evaluării și sistemului de motivare și de recunoaștere a meritului.
O a treia consecință ține de faptul că orice comparabilitate internațională se prăbușește. Un student român cu media 9.70 nu este comparabil cu un student german, spaniol sau olandez cu 9.70. Pentru simplul motiv că, în acele sisteme, lucrarea de licență cântărește 10–15%, nu 50%, iar evaluarea este mult mai riguroasă.
În fine, rolul lucrării de licență devine neclar. Dacă aproape toată lumea ia 10 la susținere, atunci lucrarea de licență nu mai discriminează, nu mai arată diferențe de calitate, nu mai are putere evaluativă. Devine un ritual, nu un instrument de măsurare.
Ce ar trebui făcut?
Studiul propune mai multe soluții – unele foarte pragmatice și ușor de implementat. Cu majoritatea sunt de acord.
De exemplu, eu cred că se impune reducerea ponderii examenului oral la 10–15%, exact cum se întâmplă în majoritatea țărilor europene. Asta ar reduce drastic efectul de amplificare a notelor și ar păstra oralul ca o experiență formativă, nu ca pe una decisivă.
Apoi, sistemul actual în care o comisie dezinteresată evaluează un număr mare de lucrări la primă vedere și la foc continuu este în mod clar disfuncțional. Evaluarea lucrării ar trebui să fie făcută pe bază de rubrici criteriale, de către coordonator și de un al doilea evaluator, eventual asignat randomizat. Acest model este existent deja în multe universități europene. Este mult mai stabil și cu mult mai puțină variabilitate arbitrară.
Dacă totuși rămâne examenul oral așa cum e acum, atunci el trebuie structurat: cu întrebări standard predefinite, cu rubrici publice, cu durată fixă și cu scorare analitică. Știm deja din cercetarea de selecție de personal și interviu cu miză că structura crește validitatea. Este probabil cea mai eficientă intervenție dacă sistemul insistă să păstreze oralul cu această pondere nejustificată.
În fine, e nevoie de mai multă autonomie universitară. Un singur format național, impus tuturor facultăților, e prea rigid și ignoră diferențele de resurse, de număr de studenți, de cultură organizațională. Unele facultăți pot implementa structuri riguroase; altele pot prefera evaluarea așa cum e acum. Nu aș forța pe nimeni spre nimic … dar suntem datori să le permitem celor care vor să aibă calitate mai mare, să facă genereze calitate.
În loc de concluzie: ce facem mai departe?
Acest studiu este unul dintre primele care aduce dovezi sistemice, pe date reale, despre ce se întâmplă cu adevărat în evaluările de licență. Este un semnal important pentru Minister, pentru ARACIS, pentru universități și pentru noi toți cei care lucrăm în psihologie.
Nu putem cere profesionalizare, etică, rigoare și calitate în psihologie, dacă procesul de certificare al absolvenților noștri se bazează la 50% pe o metodă cu potențial mare de bias, cu validitate slabă și cu efecte neintenționate asupra echității. Examenul de licență ar trebui să fie un proces corect, transparent și comparabil. Datele ne arată că în prezent nu este.
Și dacă vrem să avem un sistem universitar modern și profesionist, trebuie să avem curajul să ajustăm metodele de evaluare – nu să ne agățăm de tradiții doar pentru că “așa s-a făcut mereu”.