M-am uitat și eu zilele astea la discuția referitoare la “cazul IȘE”. Mă uit cumva stupefiat la cum se poate umfla o gogoașă și o non-problemă, cum este acest caz, doar din interesul unora de a face scandal. Asta și e cheia în care trebuie văzută, cred eu, întreaga poveste: trebuie să compromitem miniștrii guvernului Bolojan – și chiar dacă nu avem cu adevărat ceva de care să ne legăm, aruncăm și comentăm orice, poate-poate se lipește ceva. Iar educația este, întotdeauna, nu doar veriga slabă (prin prisma complexității situației de acolo) ci și una din zonele de interes crescut (prin prisma reformelor care se întâmplă în acest domeniu).

Sigur, mai trebuie să spun și că nu mă mir deloc de unele outleturi de presă, în mod special de cele care sunt cunoscute ca fiind mai degrabă „presă de scandal”. Mă așteptam ca de acolo să vină atacuri – nu cred că a existat niciodată bună credință acolo, era doar o chestiune de timp până să găsească un non-subiect de rostogolit. Mecanismul prin care au generat acest scandal este și atât de transparent încât trebuie să ai naivitatea în sânge sau activismul să-ți fi acoperit complet judecata ca nu îl percepi. Mda …

Opinia mea asupra acestei situații este că e ridicolă. Din două motive.

În primul rând, vorbim aici de IȘE, care este o instituție subordonată Ministerului și care atunci când se exprimă public are obligația de a lucra în limitele acestei subordonări. În mod special atunci când emite un punct de vedere cerut de o entitate externă, într-un context complicat din perspectiva imaginii publice a reformelor (nepopulare, evident), are obligația de a se coordona în pozițiile sale cu ministerul de care aparține. Asta nu e negociabil și nu înțeleg de unde a fost construită ideea că lucrurile ar sta altfel sau ar fi stat vreodată altfel. Clamarea independenței totale a IȘE este o dezmierdare: nu există așa ceva. Oricare din acești cercetători este liber ca în nume propriu să emită orice părere dorește și să și-o asume. Instituțional însă, obligația lor e clară – nu înțeleg ce e de discutat aici.

Dacă dorim un institut de cercetare în educație independent, nu IȘE este acela: nu a fost, nu este și nu va putea fi independent niciodată. Scopul său este acela de a face cercetare care să servească Ministerului Educației în deciziile sale. Dacă vrem un institut independent, dezvoltăm unul pe lângă o universitate, pe lângă Academia Română sau în cadru privat. Altfel, știm bine: cine dă banii, pune muzica – de altfel, ironic sau nu, la fel ca în presă.

În al doilea rând, cred că e nevoie să clarificăm ce anume este “o cercetare” și ce anume este “o opinie”. Zic asta, ca să înțelegem amploarea reală a fenomenului (adică, inexistența vreunei probleme serioase aici). IȘE a primit o cerere privind informații, pe care nu le avea. Ar fi putut construi ca răspuns o opinie. Opinia este o judecată subiectivă, exprimată de o persoană sau instituție, bazată pe interpretare, experiență, convingeri sau chiar valori. Ea poate fi bazată pe date, dar nu este rezultatul unui proces sistematic de cercetare. Opinia nu este guvernată de rigori metodologice. Poate fi argumentată, dar nu este supusă testării empirice. Este adesea exprimată în articole de opinie, poziții publice, editoriale sau comunicate. Opinia poate influența agenda publică, dar (cel mai important) nu pretinde neutralitate epistemică. Ce scriu eu aici e o opinie.

O cercetare, pe de altă parte, este un demers științific sistematic, riguros, care are ca scop descoperirea, explicarea sau validarea unor fenomene, relații sau ipoteze. Este guvernată de metodologie științifică, supusă verificării empirice și adesea evaluată de către colegi (peer review). Cercetarea urmează un design metodologic clar (e.g., calitativ, cantitativ, mixt), include formularea unei probleme de cercetare, ipoteze, variabile, metode de colectare și analiză a datelor, se bazează pe date – fie primare (colectate de cercetători), fie secundare (preluate din surse existente) – și este publicată în reviste academice sau în volume științifice.

Așadar, ce avem în acest caz de la IȘE ar fi trebuit să fie o opinie. Opinia este întotdeauna părtinitoare și argumentativă – ea poate fi susținută mai bine sau mai puțin bine cu date. Ar fi trebuit să iasă public și să își asume această opinie în nume personal. Dar ce au încercat să facă a fost un fel de raport ad-hoc – și după părerea mea, de slabă calitate – pentru a îmbrăca în haine științifice o simplă opinie. Și cred că au încercat să forțeze mâna Ministerului pentru a-l asuma instituțional. Evident, la acel moment au fost corectați – deci ce am văzut a fost o aliniere instituțională normală (atunci când actul e emis de instituție) față de un document încropit în grabă, care nu era nici cal și nici măgar. Această aliniere se aplică raportului instituțional – dar dacă au valori puternice și cred în “cercetarea” lor, sunt sigur că semnatarii vor ieși public și își vor asuma opinia, pentru a putea fi discutată cu adevăr în agora (peers).

Poate ar mai fi de spus aici și că ceea ce aud invocat de unii și alții referitor la legea 544 este o tâmpenie și discuția în acest registru dezavantajează IȘE și mai mult. Institutului i s-au cerut pe legea 544 ”informații de interes public”. Conform legii, informațiile de acest tip, dacă le ai, le dai – ești obligat să faci asta. IȘE nu le avea – și ce a făcut? A purces la o însăilare de 30 de pagini de „fapte și idei”, nimic care sa fie informație în definiția legii 544. Sunt absolut convins că legea 544 nu te obligă să stai să faci rapoarte la cererea presei. Daca bunii colegi din IȘE știau ca aia e informație corectă, legea îi obliga să o dea presei – nu ministrului, ci presei direct. Daca IȘE știa că nu e informație scrisoarea aia de 30 de pagini, trebuia sa spună „nu avem, dragă Edupedu – dar uite, facem noi o  cercetare, asta e designul, reveniți voi după o lună sau două sau trei, când e gata, și vă dăm”. Eu cred că din păcate colegele din IȘE au acționat aici neprofesionist.

Sigur, toate acestea judecând fondul problemei (și doar despre asta se mai discută acum, fir-ar) – că dacă ne uităm la conținut, discuția se termina abrupt: indiferent cum ai învârti datele, că le pui un procent în plus de unde vrei tu ca să dea mai bine, sau orice alt fel de artificiu ai vrea să le adaugi, tabelul acesta (Average working time in hours reported by full-time lower secondary education teachers on activities related to their job, Tabelul 1.4 din anexa statistică a Raportului Eurydice 2023, bazat pe TALIS, 2018) vorbește de la sine: profesorii din România petrec printre cele mai puține ore de muncă din Europa. Timpii pentru diversele activități sunt defalcați aici – atrag atenția asupra timpului petrecut în predare (penultimul din Europa, i.e., profesorii români de gimnaziu cu normă întreagă lucrează, în medie, cu 4.5 ore mai puțin pe săptămână decât media europeană), timpului petrecut pentru pregătirea lecțiilor (antepenultimul din Europa) etc.