Mi-a semnalat un bun prieten un studiu publicat săptămâna aceasta în Personality and Social Psychology Bulletin, care încearcă să răspundă la o întrebare care s-a mai pus pe la noi în ultimii ani – de când România s-a trezit, peste noapte, că riscă să alunece în jos pe tobogan spre dreapta autoritară. Anume: de ce unii oameni, indiferent de educație, sunt atrași de teze politice bazate pe putere, ordine strictă și pedepsirea celor care nu se conformează? Răspunsul este mai nuanțat decât credeam – și are implicații directe pentru ceea ce se întâmplă în politica românească.

Acesta este studiul – iar autorii sunt cercetători de la Universitatea din Oslo și Institutul Norvegian de Sănătate Publică:

Eftedal, N. H., Kleppestø, T. H., Czajkowski, N. O., Eilertsen, E. M., Røysamb, E., Vassend, O., Sheehy-Skeffington, J., & Thomsen, L. (2026). The Relationship Between Educational Attainment and Right-Wing Authoritarianism: A Discordant Twin Study. Personality and Social Psychology Bulletin, 0(0). https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/01461672251407779

Ce a descoperit studiul

Este deja cunoscut și acceptat faptul că persoanele cu studii superioare tind să obțină scoruri mai scăzute la scalele de autoritarism de dreapta – adică sunt mai puțin dispuse să se supună orb autorităților, să ceară conformism social rigid sau să dorească pedepsirea celor care deviază de la normele tradiționale. Dar acest studiu, realizat pe un eșantion de gemeni (1284 de perechi de gemeni) a permis ceva ce nu fusese posibil până acum: separarea efectelor educației de efectele mediului familial și ale factorilor genetici.

Concluzia? Cea mai mare parte a legăturii dintre educație și atitudinile autoritare (mai scăzute la niveluri educaționale mai ridicate, evident) este explicată nu de educație în sine, ci de mediul comun din copilărie și de factorii genetici împărtășiți de frați. Mai concret, aproximativ 47% din relația dintre educație și autoritarismul scăzut provine din factori de mediu comun din copilărie, dintre care aproximativ 15% sunt atribuibile clasei sociale a familiei în acea perioadă. Copiii crescuți în familii cu statut socioeconomic ridicat ajung mai probabil la universitate și sunt mai puțin autoritari – nu pentru că una o cauzează pe cealaltă, ci pentru că ambele sunt produsele aceluiași mediu.

Aproximativ 25% din relație ar putea fi atribuibilă factorilor genetici – trăsături precum deschiderea spre experiențe noi, care conduc simultan spre probabilitatea mai mare de a urma studii superioare și departe de dogma autoritară.

Totuși, nu totul este determinism. Cam 28% din varianță rămâne neexplicată după controlul pentru mediul familial și genetică – un procent care sugerează că educația are într-adevăr un efect direct, independent, asupra viziunii despre lume a unui adult. Așadar, mersul la universitate are un efect: expunerea la perspective diverse, la gândire critică, la oameni diferiți de tine – toate acestea contează. Educația contează, dar probabil mai puțin decât casa (contextul social) în care ai crescut și, poate mai puțin decât ADN-ul tău (predispozițiile individuale).

Ce este autoritarismul și de ce ar trebui să ne pese

Conceptul de autoritarism de dreapta a apărut imediat după al Doilea Război Mondial, când psihologii au încercat să înțeleagă cum populații întregi au putut susține cu entuziasm regimuri represive și complet descreierate. Ulterior, Bob Altemeyer a formulat conceptul modern de autoritarism de dreapta (Right-Wing Authoritarianism), definit prin trei componente principale: supunerea față de autoritate, conformismul social rigid și susținerea sancționării celor percepuți ca devianți față de normele tradiționale. Persoanele cu scoruri ridicate la această trăsătură manifestă o puternică tendință de a se supune autorităților, cerând evident același lucru de la ceilalți: doresc pedepsirea celor care se abat de la normele sociale tradiționale și preferă aplicarea strictă a valorilor morale conservatoare. Autoritarismul prezice în mod consistent apartenența politică conservatoare, religiozitatea fundamentalistă și ostilitatea față de grupurile marginalizate percepute ca diferite sau amenințătoare. Forța preferințelor autoritare este deosebit de mare și tinde să se intensifice atunci când societățile se confruntă cu amenințări de natură socială sau culturală. Sună cunoscut?

În România, pesimiștii vorbesc de peste 40% preferințe pentru partidele cu discurs autoritar, AUR, SOS și POT și chiar și optimiștii rămân în zona de 30%+. Iar optimiștii incurabili spun: eh, e doar un sughiț, o să treacă. Eu cred că asta nu este o anomalie, ci o tendință. Creșterea aceasta fulminantă nu se explică doar prin fraude sau prin manipulare rusă – deși ambele sunt evidente. Se explică și prin ceva mai profund: există un substrat social fertil pentru mesajele autoritare în România.

Și cred că studiul discutat aici ne oferă o cheie pentru a înțelege de ce: casa în care ai crescut contează mai mult decât facultatea pe care (poate) ai făcut-o. Dacă cea mai mare parte a predispoziției spre autoritarism vine din copilărie – din clasa socială, din valorile transmise în familie, din mediul cultural – atunci problema nu se rezolvă prin mai multă educație. Sau cel puțin, nu doar prin asta și nu acum, când e cam târziu. Desigur, asta nu înseamnă că educația la vârsta adultă nu are niciun efect, ci că influențele timpurii tind să aibă o pondere mai mare și să fie mai stabile în timp decât intervențiile educaționale ulterioare.

România are una dintre cele mai ridicate rate de abandon școlar din UE. Milioane de români au crescut în comunități sărace, cu acces limitat la educație de calitate, cu puțin contact cu diversitatea culturală, cu modele de autoritate rigide – fie în familie, fie în biserică, fie în relația cu statul.

Aceste experiențe timpurii lasă urme. Nu pentru că oamenii ar fi „înapoiați” sau lipsiți de inteligență, ci pentru că – exact cum arată studiul – mediul de origine modelează în mod fundamental felul în care percepi lumea: ca un loc sigur, deschis, explorat cu curiozitate, sau ca un loc amenințător care cere ordine, ierarhie și un lider puternic.

Educația contează, dar nu cum credem. În plus, e greu să eviți efectele contextului economic

Un reflex frecvent în discursul liberal românesc este de tipul: „cei care votează AUR o fac din ignoranță, din lipsă de educație.” Studiul norvegian complică această imagine. Da, educația pare să aibă un efect direct – cel puțin 28% din relație rămâne independentă de mediul familial și de factorii genetici. Dar reducând totul la nivelul de educație, ratăm restul de 72%.

Mai mult, studiul ridică o întrebare incomodă pentru noi, cei din universități: dacă predispoziția spre autoritarism vine în mare parte din genetică și din mediul timpuriu, atunci câți absolvenți de facultate sunt mai puțin autoritari nu pentru că facultatea i-a schimbat, ci pentru că erau deja predispuși astfel când au intrat? Cu alte cuvinte, câte minți am luminat și în ce măsură ne-am achitat de această obligație?

Probabil că prea puțin – parțial și pentru că, așa cum ne arată studiul, aceste tendințe, odată formate, rămân solidificate într-o persoană. De exemplu, o ipoteză ar fi fost aceea că creșterea statutului socioeconomic la maturitate – adică faptul că educația duce la venituri mai mari – ar duce la reducerea autoritarismului. Dar nu, rezultatele sugerează că securitatea economică singură nu schimbă, de una singură, convingerile politice profunde. Altfel spus, nu este suficient să dai oamenilor un salariu mai bun sau venituri mai mari – trebuie să se schimbe ceva mai devreme, mai adânc.

Apoi, citându-l pe marele filosof Serios Sam: ”Double the gun, double the fun”: forța preferințelor autoritare este deosebit de mare când societățile se confruntă cu amenințări sociale sau culturale. România trece printr-o perioadă de anxietate profundă – economică, identitară, geopolitică. Creșterea prețurilor, corupția endemică, sentimentul că instituțiile nu funcționează pentru oamenii de rând, teama față de schimbările rapide. Într-un astfel de context, un mesaj simplu – „eu știu cine e vinovat, eu știu cum se rezolvă, urmați-mă” – prinde.

Ce rămâne de făcut

Studiul ăsta nu e o scuză pentru fatalism. El identifică și un efect real, direct al educației – un sfert din ecuație pare să fie influențat de acest resort, dar poate nu atât de mult la universitate, când preferințele autoritare au fost deja modelate de mediul din copilărie. De aceea cred că investiția în educație timpurie – nu în universități de masă, ci în grădinițe, în școli primare din mediul rural, în reducerea abandonului școlar – este probabil cea mai eficientă intervenție pe termen lung împotriva autoritarismului. Nu pentru că astfel de copii vor deveni toți intelectuali liberali, ci pentru că un mediu de creștere mai sigur, mai divers și mai stimulant produce, în medie, oameni mai puțin susceptibili la mesajele fricii și ale ordinii impuse.

Între timp, România are de gestionat o realitate electorală în care aproximativ o treime din votanți susțin partide cu retorică antidemocratică, anti-europeană și pro-autoritară. Studiul norvegian nu ne spune că acești oameni sunt pierduți sau că nu pot fi convinși altfel. Dar ne sugerează că nu îi vom convinge certându-i că sunt needucați. Și nici oferindu-le pur și simplu acces la o facultate.

Îi vom convinge – dacă e posibil – oferindu-le un stat care funcționează, instituții în care pot avea încredere și un sentiment că viitorul este mai puțin înfricoșător. Asta este, în ultimă instanță, unul dintre cele mai puternice antidoturi pentru autoritarism: nu doar discursuri despre valori democratice, ci experiența concretă că democrația livrează. Dar, în actualul context, nu mai cred la fel de mult precum credeam acum câțiva ani că generația mea va putea construi acel stat.